Andrei Popescu, „De atunci”, Editura Palimpsest, proză
Povestirile scurte ale lui Andrei Popescu au ca subiect vremurile „de altădată”, adică din ultimul deceniu al comunismului în România. Sunt chiar nişte proze scurte, aş zice că prea scurte sau mai exact insuficient dezvoltate, dar care surprind, din unghiul unui narator copil sau adolescent, starea de fapt a timpurilor din fericire apuse. Un elev, naratorul epocii de aur, este departe de a semăna cu modelul angelic din picturile lui Sabin Bălaşa sau scenariile lui Gh. Şovu. Acesta face următoarele: „nu învaţă, chiuleşte, nu poartă uniformă, fumează în wc, sparge geamurile, e obraznic la ore, era să dea foc laboratorului de chimie” etc. Acelaşi tip de elev, poate nu acelaşi exemplar, devenit student, e distribuitor de mărfuri de contrabandă, verigă intermediară între studenţii străini procuratori şi consumatorul ultim: tânărul român avid de blugi, sprayuri, ţigări etc. Scriitura prozatorului e sigură, dialogul credibil. Subiectele sunt destul de „moi”, deşi caracteristice perioadei şi cele nouă texte seamănă între ele, fiind la final şi uşor moralizatoare. Nu constituie o lectură prea palpitantă şi totuşi, dacă ar avea răbdarea să rotunjească şi să îmbogăţească unul măcar, Andrei Popescu ar putea deveni autorul unei nuvele reuşite.
Dan Rotaru, „Înfrigurări”, Editura Cultura, poezie
La 40 de ani de la debut (1970!) şi după mai mult de 20 de volume lirice, Dan Rotaru continuă să scrie poeme delicate, elegii în metru clasic, texte formate din câteva catrene prin care arată că a cultivat mereu acest tip discret al exprimării. Arta sa poetică e explicită şi expusă simplu şi sincer: „N-am strigat în vreo piaţă poeme./N-am făcut nicio plată cu viaţa/N-am trăit după-un plan sau cu scheme/Ziua mea a început dimineaţa”. Sau: „Numai în faţa literei abdic./Nu de-mpăraţi şi nici de regi mi-e frică./În faţa unui vers eşti un nimic/Zilnic cobori, el veşnic te ridică”. Poetul merge înainte pe drumul său, fără să şocheze, fără să abdice de la poezia sa pe care o slujeşte atât de devotat.
Vasile Bardan, „Poeme ciuruite”, Editura Nouă, poezie
Zice Vasile Bardan: „Eu nu doresc Doamne/să mă iei după moarte/în ceruri/împărăţia mea e aici/unde-mi trăiesc iubirea/vreau să rămân în lume/cu viaţa de mână”. Ce-i drept, e vorba de opera unui poet vital, care se exprimă tranşant şi chiar brutal. De exemplu, începe un text, parafrază la Doina eminesciană aşa: „Vai de capul tău Române/tot la urmă vei rămâne/fără azi – visând la mâine/ hăituit precum un câine”. Unele texte sunt simple şi destul de crude până la a fi lirice, notaţii de jurnal datate ca atare (7 aprile 1986, de pildă). De altfel, datările sunt frecvente şi înţelegem că textele acoperă o perioadă vastă: 1964-2009. Nu poemele sunt „ciuruite”, ci percepţia autorului asupra lumii este discontinuă, „găurile” lasă să treacă poezia ca apa prin ciurul stropitorii, mai multă sau mai puţină, după gradient, după „denivelarea” produsă în conştiinţa poetului. Uneori agreabile, alteori izbutite, câteodată nesemnificative, ceea ce poetul nu că nu observă, dar nu suferă din pricina asta, textele lui Vasile Bardan pot interesa cititorii deprinşi cu lirica de confesiune.
