Care va să zică, vine delegaţia FMI la Bucureşti şi spune un lucru pe care nimeni dintre guvernanţi nu-l ştia (?!) - că situaţia economico-financiară a ţării este proastă şi merge spre mai rău. Se zvoneşte că se vor lua măsuri drastice, mai ales că dl Jeffrey Franks este foarte exigent. Dl Videanu (parcă) spune că decizia finală (să citim: „soarta României”) atârnă de talentul de negociator al dlui Băsescu. (Declaraţia asta, surprinzător, a trecut aproape neobservată!) În fine, dl preşedinte iese public şi anunţă că s-a convenit cu delegaţia FMI că se vor scădea masiv cheltuielile bugetare, iar principalele măsuri ar fi scăderea salariilor cu 25% şi a pensiilor cu 15%. Scandal, isterie, revoltă! Se vorbeşte despre alocaţia copiilor, despre pensiile invalizilor şi a persoanelor cu handicap etc., etc.
Până la momentul anunţului preziden­ţial, nici vorbă de consultări, nici vor­bă de negocieri, nici vorbă de discuţii pe variante alternative. Toate astea vin ulterior când, în faţa opoziţiei furi­bun­de, Traian Băsescu face apel la responsabilitate şi solidaritate. Fireşte, atât parti­de­le de opoziţie, cât şi sindica­te­le resping, din capul locului, nişte măsuri care par, într-a­de­văr, luate pe colţul mesei. Liderii PSD şi PNL refuză, de altfel, să se mai întâlnească - „e inutil!” - cu preşedintele. To­tul culminează cu un mi­ting (totuşi, un miting este şi o supapă a tensiunilor so­cia­le!) la care partea cea mai me­diatizată este fugărirea dlui Hoară (care intră, cu această ocazie, în istoria anecdotică a politicii româneşti).

Care sunt, totuşi, măsurile?
Între timp, deşi unii sus­ţin că Scrisoarea de intenţie a Guvernului român s-ar afla deja pe masa „board-ului” FMI, la Washington, oficial ni se spune că abia marţi, 25 mai, va fi definitivată.
Teamă mi-e că Traian Bă­sescu ne-a păcălit din nou (in­clusiv pe sussemnatul!). Sce­nariul este foarte simplu, co­pi­lăresc aproape: 1. preşe­din­tele, şi NU premierul!, iese şi anunţă un orizont al „tăieri­lor”; 2. tot preşedintele spune că nu se pune problema nici măcar a remanierii, necum a schimbării Guvernului; 3. preşedintele cheamă toată lu­mea la negocieri, în termeni care aţâţă orgoliile liderilor opoziţiei; 4. fireşte, liderii aces­teia tună şi fulgeră şi nu se duc la negocieri; 5. în tot acest timp, premierul Boc tace sau reia, ca un refren, ceea ce a spus preşedintele; 6. toată lumea e de acord că pre­staţia premierului este la­mentabilă; 7. opoziţia încro­peşte propriile planuri anti-criză… Ei bine, toate astea s-au petrecut deja! Ceea ce ur­mează ar fi: 8. Guvernul se întâlneş­te cu patronatele şi cu (mă­car) o parte din sindicate; 9. Scrisoarea de intenţie păs­trează indicatorii macroeconomici, dar procentele de scă­dere a pensiilor şi salariilor vor fi mai mici sau, pe segmentul inferior, plafonate la un nivel minim „suportabil” şi, în fine, 10. premierul, şi NU preşedintele, va face acest anunţ.
Bineînţeles că s-ar putea ca scenariul de mai sus să fie doar o iluzie personală. Dacă am învăţat ceva în aceşti ani, este să nu subestimez prostia politicienilor. Aşa cum vede, de fapt, toată lumea, situaţia Ro­mâniei este gravă. Reduce­rea cheltuielilor trebuie făcu­tă, iar următorii doi-trei ani vor fi deosebit de grei pentru populaţie. Ca de obicei însă, tot cei săraci vor suporta greul. Dar asta e o altă poves­te… Să ne întoarcem la pă­pu­şarii şi păpuşile noastre - po­li­ticienii!

Ce efecte ar avea o asemenea desfăşurare a evenimen­telor?
În primul rând, scăderea tensiunii sociale, pe ideea bancului cu Iţic, cel sfătuit de rabin să-şi bage în casă toate animalele pentru ca apoi, când le dă afară, să i se pară că o duce mult mai bine. Popo­rul român este, în genere, răbdător. Mulţi înţeleg, de fapt, necesitatea austerităţii, iar o austeritate „mai mică” le-ar părea chiar un progres.
În al doilea rând, un astfel de scenariu ar decredibiliza opoziţia politică. „Eu v-am in­vitat la negocieri, voi n-aţi ve­nit, până la urmă am găsit so­luţii şi fără voi!” - acesta ar fi mesajul implicit, dar de mare forţă, al lui Traian Băsescu. Desigur, puterea va pierde o parte a capitalului politic, dar nu atât de mult cât pare în acest moment (momentul mi­tingului de miercurea trecută, ca să fiu clar!). În final, electoratul va vedea o putere care se străduieşte, greşeşte, dar care, totuşi, face, în timp ce opoziţia doar vorbeşte. Să subliniem faptul că preşedintele nu are, acum, o problemă cu susţinerea parlamentară a Guvernului, deci nu trebuie să cedeze nimic în faţa partidelor. Singura problemă este gestionarea stării de spi­rit a populaţiei care, în aceas­tă perioadă, trebuie obişnuită cu ideea că vor scădea veniturile. Încă o dată, accentuez că România nu a simţit, până acum, practic, criza. Din cau­ze electorale sau postelecto­rale, nu contează! Dar şoselele, hipermarketurile, locuri­le de „loisir” sunt foarte aglo­merate: nu s-a atins încă punc­tul cel mai de jos!
În al treilea rând, s-ar da o gură de oxigen Guvernului şi, direct şi personal, premierului. Emil Boc nu mai poate, în acest moment, să spună nimic! Infinit mai mult decât Traian Băsescu, Emil Boc a devenit reprezentarea „unui eşec pe două picioare care vor­beşte mult”. Singura lui şansă este să producă, la propriu, un rezultat tangibil al gu­vernării. Pe de altă parte, aşa cum opinează, unanim, co­mentatorii, preşedintele nu-şi poate permite (cel puţin, nu acum!) să-l sacrifice pe premier - singurul dintre pede­liştii de frunte în care are o încredere totală.
Dacă scenariul de mai sus se confirmă, preşedintele va avea toate datele pentru a tre­ce, cu guvernul actual sau cu unul uşor cosmetizat, cu bi­ne, peste criză. Nu va fi suficient însă pentru ca PDL să câştige alegerile din 2012.
Dacă scenariul nu se confirmă, vom ajunge mai repe­de cu un an-doi, la sloganul de mai jos…

Anarhia salvează Romånia!
Fie că scenariul de mai sus se va confirma, fie că nu, ceva îi scapă lui Traian Bă­sescu. „Preşedintele-jucător” schimbă permanent regulile în timpul jocului, nu ca o ne­cesitate naţională, ci ca o miză personală. Impredictibilitatea a devenit naturală în Româ­nia şi de aici la anarhie nu mai e decât un pas.  Am avut rezerve, pe vremuri, când o sumedenie de jurnalişti sau comentatori îl calificau pe actualul preşedinte ca pe un politician conflictual, care nu poate trăi decât într-o perpe­tuă criză, pe care o generează continuu. Acum, acest lucru este o evidenţă.

Cum reacţionează politicienii faţă de actuala stare de lucruri?
În primul rând, în PDL, sunt observabile şi de către cei din afară tensiunile inter­ne. Până în 2009, PDL era mai „monolit” şi decât defunctul PCR, de la jumătatea anului trecut însă taberele şi interesele au început să se ciocneas­că în văzul lumii. Nu e vorba nu­mai de Cristian Pre­da sau de Sever Voinescu - oa­meni ca­re nici n-au fost, de fapt, oa­meni crescuţi de şi în partid. E vorba, în primul rând, de „baronii” care încep să aibă probleme între ei şi în teritoriu. Mai cu seamă că în PDL nu există un „delfin”, aşa cum era, în PSD, Adrian Năs­tase. Şi dacă în PSD s-au petrecut tră­dările care s-au petrecut, ne pu­tem închipui ce se va în­tâm­pla, peste trei ani, în PDL.
În al doilea rând, noii li­deri ai PSD şi PNL, aparţi­nând unei alte generaţii decât Traian Băsescu, par să fi înţe­les că strategia cea mai simplă şi cea mai eficientă, pe termen lung, este cea a lui „NU!”. Nici Victor Ponta şi nici Crin Antonescu nu au, deocamdată, forţa şi charisma lui Traian Băsescu. Şi nu au în jurul lor, niciunul, un partid de felul PD-ului din 2001. Deşi preşedintele îi poa­te ironiza pentru că nu participă la negocieri sau sunt „diletanţi” în ale macroecono­miei, Ponta şi Antonescu nu au niciun motiv să intre în dialog cu preşedintele. Pen­tru ei este clar că trebuie dusă o luptă de gherilă până la următoarele alegeri. Atunci când preşedintele va fi spre sfârşit de mandat şi va fi ne­glijat inclusiv de o parte din pedelişti. Ponta şi Anto­nescu nu pot face „opoziţie con­struc­tivă” pentru că nu-i ajută la nimic, dimpotrivă! Puterea actuală trebuie să-şi asume integral răspunderea pentru soarta ţării. Chestiunea e că, şi dacă vor reuşi să iasă cât de cât bine din criză, preşedintele şi premierul nu vor mai putea vorbi niciodată în nu­mele „poporului”! România este fragmentată şi împinsă în­tr-un „război civil” psihosocial. Ceea ce ne desparte a de­venit mai important decât ceea ce ne uneşte!