Vocaţia îmbulzelii

Dacă mai încape, iată încă o veste si­nis­tră: tariful de vizitare a Palatului Par­la­mentului va creşte de la 15 lei la 25! Diferenţa de preţ va fi folosită pentru orga­nizarea a două tururi suplimentare: unul pe acoperiş, altul - în subsolul clădi­rii. Măsura cu pricina va afecta 75.000 de români, media vizitatorilor din ultimii trei ani. Eu încă mai am im­pre­sia că visez. Mi-l închipui pe nea Văsâi, din Satu-Mare, care, după o săp­tă­mână istovitoare de muncă, se trezeş­te sâmbătă în zori, bea la repezeală o cafă, trebăluieşte puţin prin curte, apoi, către prânz, aleargă la gară să prindă rapidul de Bucureşti. După 12 ceasuri, coboară pe un peron, unde rămâne pes­te noapte. Dimineaţă, la ora 10 punct, se îmbulzeşte, între alţi 15.000 de fani, să prindă un bilet la poarta Parlamen­tu­lui. Şade la coadă câteva ore, apoi co­lindă vreme de încă alte câteva. Ca să vadă! Ce, oameni buni? O hardughie kits­choasă, ceva mai scun­dă decât clă­di­rea de asamblare a ra­chetelor de la Ca­pe Canaveral sau de­cât piramida lui Quetzalcoatl din Mexic, dar care depă­şeş­te cu 2% volumul pi­ramidei lui Keops din Egipt. Ei şi? Apoi, o ţâră mai în­ţe­lept, petrece încă 12 ceasuri în va­gon, iar luni în zori se duce zâmbind la serviciu: duminica viitoare se va în­toar­ce să se închine, de-a val­ma, alături de alţi 25.000 de români, la sfinţirea bisericii de la Palatul Cotroceni şi să-l audă pe domnul preşedinte cum le spune „bu­nă seara” din când în când. Românii au pier­dut de mult sensul întâlnirii. Ul­ti­ma lor întâlnire autentică s-a petrecut pe străzi, în decembrie 1989. De atunci încoace, ei nu se mai întâlnesc, ci se în­grămădesc, se calcă în picioare. Ca să vadă, să înşface, să cumpere la pro­mo­ţie, să asculte. Să vadă un mănunchi oribil de ţevi, plantat vizavi de magazi­nul Unirea pe post de brad de Crăciun (70.000 de oameni), să înşface apă de Bobotează sau pungi cu mălai la mitingurile electorale, să cumpere cu un leu ghi­vece cu flori la deschiderea unui ma­gazin de bricolaj din Iaşi (2.000 de oa­meni), să asculte AC/DC - spectacolul de la budele mo­bile a fost unul grotesc, greţos şi umilitor (65.000 de oameni). Săptămâna tre­cută s-au îmbulzit iar în Piaţa Vic­to­riei, de data asta cu un scop tragic: să-şi revendice dreptul la su­pra­vieţuire (50.000 de oameni, conform organizatorilor, 30.000, conform jandarmeriei). Apropo. În treacăt fie spus, de-a lungul verii ăsteia, se vor mai pe­rinda pe la noi alte nume grele ale mu­zicii mondiale: Iron Maiden, Al Di Meola, Paul Anka, Elton John, Eric Clap­ton, Bob Dylan, Aerosmith, Eros Ram­azzotti. De ce ar veni cetăţenii aştia, dacă n-ar avea ga­ranţia că românii vor face glogozeală, ca să plătească, să-i vadă, să-i asculte, să-i atingă? Poate că este vorba de un semn de normalitate. Dar nu vi se pare că, într-o ţară aflată în faliment, se cân­tă cam mult?