Peste tot în lume, „zburătorii” sunt o familie. Sudată de pasiunea fie pentru adrenalină, fie pentru liniştea nobilă de deasupra norilor. Chiar şi înainte de explozia Internetului, comunităţile tindeau spre a deveni globale prin concentrarea în jurul publicaţiilor de specialitate. În România durează luni, uneori chiar ani, să aduci şi să înregistrezi un aparat de zbor. Iar pentru a zbura este nevoie de o adevărată aventură prin jungla actelor.
Ştim cu toţii că Ro­mâ­nia e o ţară ciudată şi pli­nă de paradoxuri. Însă un român care par­ticipă la o mare întâlnire în­tre „zburătorii” din Europa este privit ca o ciudăţenie nu pentru că ar arăta altfel sau ar zbura altfel, ci pentru că vine dintr-un adevărat lagăr, din-
tr-un stat poliţienesc unde le­gi­le nu au nicio legătură cu restul lumii. Există state ale lumii a treia unde se poate zbu­ra mai uşor decât în Ro­mâ­nia. În cazul în care ajungi pe la vreo întrunire de zburători care nu prea ştiu cum stau treburile în România, simpla e-nu­merare a condiţiilor elementare necesa­re pentru a zbu­ra se încheie sec, cu conce-dierea subiectului: „Aşa ceva nu se poate, nu există nicăieri, ori minţi, ori eşti nebun!”.
Despre ce e vorba, totuşi? Despre armată şi Autoritatea Ae­ronautică. Dacă vrei să zbori, anunţi cu două zile îna­inte, se elaborează un plan de zbor, ţi se indică un culoar şi nişte puncte fixe la care trebuie să ajungi pe traseu, plă­teşti o taxă simbolică şi abia apoi poţi să decolezi. Dacă vrei să treci graniţa, în orice sens, nu poţi s-o faci decât trecând prin puncte speciale, ca ma­şi­nile. Cum se întâmplă afară? Te sui în avion, anunţi turnul că vei zbura, ţi se dă liber pe loc, te duci unde vrei, anunţi turnul că aterizezi, ţi se spune unde, dacă există mai multe pis­te (caz rar la aerodromurile pentru ultrauşoare). I s-a în­tâm­plat lui Kiss Laszlo, unul din­tre împătimiţii zborului ca­re au încercat să se desfăşoare, pe cât posibil, prin propriile puteri. „Este absolut incredibil cum legile din România nu au nicio legătură cu cele din U­ni­u­nea Europeană. Dacă mili­tez pentru ceva, militez pentru a­ce­laşi regim al zborului şi al a­paratelor de zbor ca în Uni­u­ne. Nimic altceva”, spune Kiss.
Ce ar însemna alinierea la normele europene, mai ales în această perioadă, în care se cau­­tă în disperare soluţii pentru adus bani în ţară? Intrări de multe, foarte multe milioa­ne de euro. „Gândiţi-vă că Spa­­nia, o ţară pe care cei mai mul­ţi piloţi o evită din cauza de­clanşărilor termice teribile, ca­re pun în pericol aparatul şi pi­­lotul, are 200.000 de turişti pe an, oameni care vin cu propriile lor aparate”, explică Las­zlo Kiss. La un calcul elementar, dacă doar ar tranzita Ro­mâ­nia, să spunem cu două es­cale - de o parte şi de alta a Car­paţilor -, ar fi vorba de două nopţi de cazare cu masă şi ali­men­tare. Undeva la un mi­nim de 150-200 de euro de per­soa­nă. Adică 30-40 de mi­lioa­ne de euro. Şi de venit, ar veni pentru că, aşa cum spu­ne Kiss, „pes­te Carpaţi se zboa­ră, e o ne­bunie, este unul dintre cele mai frumoase pei­saje pe care le poţi vedea. Re­lieful din Bu­co­vina nu sea­mă­nă cu absolut nimic din Eu­ro­pa. În plus, pes­te Alpi nu poţi zbura cu ul­trauşoare, oricât de pasionat ai fi…”. În Ungaria deja intră anual zeci de mii de turişti ca­re vin cu propriile a­parate, iar peisajul este mo­no­ton de-a dreptul. Dar intri şi ieşi când vrei şi cum vrei, fără să ceri voie nimănui. La noi, alergi de la Autoritatea Aero­nautică la ar­mată ca să te pre­găteşti să zbori, după aceea trebuie să suni ca să „des­chizi” şi să „în­chizi” zborul…

Mai bine de ocolit decåt de sărit
„Plan de zbor, aprobări şi hârţogăraie ca la noi nu mai există nicăieri. Nu vorbesc de statele UE, nici de Bulgaria - un­de e totul ca în UE, ci de Mol­­dova şi de Kazahstan! De Turcia, unde nici în perioade­le şi în zonele de conflict nu existau asemenea reguli stupi­de! Am vrut să zbor în Bul­ga­ria şi mi-au dat punct de trece­re la 50 de kilometri în larg… Asta e deja nebunie… Adică dacă am vreo problemă, să fiu sigur că n-am unde să aterizez şi, dacă scap, că nu mai ajung niciodată la ţărm! Când am ajuns în Bulgaria, cei de la turnul din Burgas m-au salutat în româ­neş­te, mi-au urat bun-venit, nu m-au întrebat nici de unde vin, nici de ce… Ca anecdotă: m-am cazat la cel mai a­propiat hotel şi minibarul cos­ta mai ieftin decât ce puteai cumpăra de la butic. Ca să nu fii tentat să cum­peri de-afară, cred, dar e încă un element ca­re arată la ce distanţă e turismul româ­nesc de restul lumii”.
Nu e de mirare că zborul cu ultrauşoare se bucură încă de puţină popularitate în România, chiar dacă aparatele au devenit extrem de accesibile. La APP-AUM (Asociaţia Piloţilor şi Proprietarilor de Avioan Ultrauşoare Motorizate) poţi deveni co-proprietar al unui Appolo Fox cu doar 5.000 de euro, de exemplu. Şi e mai sigur aşa, pentru că un avion uşor importat poate fi sursă de surprize: chiar dacă este omologat în toate ţările UE şi zboară de ani sau de zeci de ani, fără probleme, este posibil ca autorităţile române să nu-i recunoască omologarea şi să-l treacă la categoria “experimental”. Şi asta se traduce simplu în “interzis zborul cu pasageri”.

Potenţial nevalorificat
În consecinţă, pe plan local lucru­rile nu arată extraordinar. Exis­tă vreo 30 de aerodromuri, cu bu­ne şi cu rele, 17 ale Ae­ro­­clu­bu­lui României, 13 în pro­prie­tate privată (spre com­­para­ţie, doar în jurul la­cu­lui Ba­laton există 20 de aerodromuri private!). Rela­tiv insuficient pentru a transforma ultrauşo­are­le într-un instrument de tran­s­port, zbo­rul rămânând pre­do­­minant o ocupaţie de timp li­ber. Cul­mea e că o mână de tu­rişti rătăciţi tot ajung prin a­ceste aerodromuri. „De obicei, mer­­gem în Caraorman, un­de se poate ateriza pe fundul u­nui lac care seacă vara. Nu’s pretenţioşi, ba chiar re­fuză să meargă la hotel şi vor să stea la lipoveni. Din păcate, pe deasupra Deltei e greu de zburat, şi e normal să fie aşa, pentru protejarea păsărilor. Am propus la un moment dat Admi­nis­traţiei Biosferei Del­ta Du­nării să colaborăm - noi să zbu­­­răm cu câte un turist, cu pla­norul, ca să nu fie vor­ba de zgomot, şi în timpul ăsta să de­pistăm braconierii, ca să-i aju­tăm şi pe ei. Li s-a părut du­bios, nu înţelegeau care e inte­resul nostru, aşa că ne-au re­fu­zat. Nu i-au refuzat însă pe afa­ceriştii care bat Del­­ta de di­mi­neaţă până sea­ra cu elicop­te­re­le… Pe alţi turişti îi ducem în Vatra Dor­nei, aco­lo unde am a­menajat şi o pensiune, cu călă­rie, cu ATV-uri, cu tot tacâmul. Exis­tă un po­ten­ţial enorm, însă rămâne nevalorificat. Cel puţin eu am obosit să mă bat cu morile de vânt. Nici de pa­r­t­eneriate cu statul nu poate fi vorba, pentru că am învăţat din expe­rien­ţă că orice ase­menea co­la­borare e păguboa­să. Oficialii nu înţe­leg că pi­lo­ţii care ar ve­ni nu sunt strun­gari, nu vin cu salamul în gean­tă. Sunt doc­tori, in­gi­neri, politicieni, a­facerişti de succes. Oa­meni ca­­re ne pot face imagine, li­deri de o­pinie - formali sau in­for-mali”, ex­pli­că Kiss Laszlo, ca­re are în acest moment po­si­bilitatea de a plimba peste 20 de turişti în ce con­diţii vor ei - girocopter, planoare, a­vioa­ne uşoare şi chiar un AN 24. Pâ-nă la 200.000 mai avem de aş­t­eptat o criză-două.