Antecedentele Dorei Pa­vel în domeniul prozei o re­comandă în mod deosebit cititorilor. Romanul „Pudră” (Editura Polirom) începe ta­re! Deşi cu o frază de o pa­gi­nă. Un tip, Ca­ra­siniu pe nu­me, restaurator de artă, în­vie din moarte cli­nică şi se tre­zeşte în miez de noapte în cosciugul său. În capela ci­­mi­tirului ortodox din ora­şul său, între alţi morţi. E îm­bră­cat frumos, dat şi cu pu­dră. Aici, amatorul de rea­lism şi chiar cel de convenţii care fac proza să meargă înainte tresar: cine primeşte la capelă un mort neîmbălsămat? Adică l-au dat cu pudră cei de la pompe fu­nebre, dar, din fericire, din neglijenţa lor (sau a au­toa­rei?), au uitat să-l îndoape cu formol după datină. Mă rog... Înviatul scapă din sicriul de altfel încă necăpăcit, dar care are, ra­ri­sim, „balamale”, apoi, nu ştim cum, din ca­pe­lă. Un şir de neglijenţe funerare se vede, căci, în lumea de toată ziua, capelele se în­cuie cu străşnicie noaptea. Dar să zicem că a forţat uşa.
Carasiniu, nume imposibil şi indimenticabil, are la început o reacţie normală: se duce la Urgenţă. Acolo nu e considerat în stare prea gravă, el - nu înţelegem de ce - nu explică situaţia sa specială (eu nu mă lăsam) şi, invadat de gânduri care trec greu prin ca­pul unui înviat, renunţă la controlul medi­cal. Iese, se întâlneşte cu o prietenă veche care nu aflase de decesul său. Pierde timpul cu ea în loc să-i expună faptele şi să-i ceară mobilul ca să-şi sune rudele - aflăm că avea rude - şi să le spună: „Fraţilor, am înviat! De 2010 ani nu s-a mai în­tåmplat chestia asta!”
Din cele ce aflăm că le gândeşte Carasiniu, el nu e un nebun, dimpotrivă. Şo­cul morţii, a cărei cauză la în­ceput nu şi-o aminteşte, ba şi al învierii trec relativ repede şi ar fi cazul ca un om tânăr şi lucid ca el să se comporte firesc sau aproa­pe. El se duce însă, în pute­rea nopţii, într-un parc unde, destul de previzibil, e umflat de nişte gabori şi cărat la secţie. N-are acte, e suspect de răpire, din fericire victima nu-l recunoaşte şi, inexplicabil totuşi pentru un neidentificabil, e eliberat, ba chiar i se oferă să fie condus acasă. Ei bine, Carasiniu nu numai că nu spune nimic despre cazul lui „aparte”, dar refuză să fie condus în si­guranţă! E un  contrast total între luciditatea şi precizia gândirii personajului, pe care le aflăm pas cu pas, şi refuzul lui de a face gestul elementar de a clarifica statutul său şi de a se pune la adăpost şi sub îngrijire.
Astfel o temă ofertantă, în loc să desfă­şoare un parcurs epic palpitant, se pierde în cugetările unui ins care nu e interesant în calitate de cugetător, ci numai în cea de află­tor într-o postură senzaţională. Până la terifiantul final pe care nu vi-l dezvălui, am citit mecanic. Nu am procedat bine, pentru că vo­lumul are totuşi fineţe psihologică şi, mi­nus verosimilitatea acţiunii, este un roman de tip brebanian propunând un erou pro­blematic şi memorabil.