Mai ţineţi minte filmul acela cu Stan şi Bran în care, de la un incident minor (cravata lui Bran prinsă în uşă, dacă nu mă-nşel), protagoniştii ajung să-şi distrugă reciproc casa, respectiv maşina? Cam aşa se întâmplă cu România în vremea lui Băsescu-vodă.
Democraţia româ­neas­că pare a fi, în­tr-adevăr, acel re­gim în care politicienii pot face orice, atât timp cât sunt acoperiţi cu hâr­tii. Ce altceva poate să în­semne discursul preşedinte­lui în care răspunderea pen­tru măsurile de restrângere a cheltuielilor este pasată Gu­vernului, Parlamentului şi abia în ultimă instanţă a­su­mată personal, şi atunci în cea mai mică măsură („pre­şedintele anunţă direcţia, Gu­­vernul ia măsurile!”)? Vor­­ba lui Rică Venturiano: „Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!”. La urma urmei, ce pedeapsă concretă, individu­a­lă, îi aşteaptă pe guvernanţi în caz de eşec? În acest timp, cu siguranţă, mulţi oa­meni ne­voiaşi vor muri de frig, de boli sau îşi vor pune capăt zilelor de disperare. Mulţi copii vor creşte cu deficienţe din cauza malnutri­ţiei, mulţi tineri îşi vor frân­ge destinul din cauza obstaco­lelor financiare ale sistemului de învăţământ.
În anii din urmă, abundă informaţiile despre crimele co­mise de autorităţi în pe­rioada comunistă. Cea mai gravă, principial, mi se pare aceea în care oamenilor li se interziceau toate posibilită­ţi­le de supravieţuire (confisca­rea pământului, a ateliere­lor, uneltelor, interzicerea dreptului de a profesa etc.), mai puţin una: înregimentarea în Marea Întreprindere a Comunismului. Dar ce pot fa­ce oamenii acum? Să pro­tes­teze în stradă? Cu ce re­zultat concret? Să voteze? Vo­turile sunt cumpărate. Să ple­ce din ţară? Oare acesta e interesul statului român?

E posibilă altă soluţie decåt măsurile de austeritate?
La acest moment, probabil, nu. Sau, în orice caz, nu una cât de cât democratică. Ne putem imagina dictaturi (de stânga sau de dreapta, precum Castro sau Pinochet) care să asigure o oarecare sta­bilitate pe termen mediu, dar e greu să ne închipuim că această soluţie poate fi ac­ceptabilă în spaţiul european de azi. Deci restrân­ge­rea cheltuielilor e obligatorie. Atât pentru „stat”, cât şi pentru „privaţi”. Se impune însă o observaţie: de vreme ce existenţa crizei şi situaţia structurală a economiei se cu­noşteau mai de mult, de ce nu s-au luat aceste măsuri mai din timp? Hai, nu în ia­nua­rie 2009 - când era, să zi­cem, o neîncredere recipro­că între PSD şi PDL. Nu în septembrie 2009 - când era un guvern demisionar. Nu în ianuarie 2010 - când euforia câştigării alegerilor îi a­meţise pe preşedinte şi pe pe­­delişti. Dar măcar în fe­bruarie 2010! Sau în martie! Impresia care se degajă este aceea că PDL şi-a luat această marjă de trei luni pentru a acoperi cheltuielile electora­le. Şi, odată marile găuri as­tupate, s-a trecut la etapa de sobrietate!
Aş pune pariu că, până la sfârşitul anului, miniştrii - şi în special cei aflaţi sub lupa presei - vor fi cuminţi şi austeri, cam aşa cum era şi Nică a lui Ştefan a Petrei după ce fă­cea câte-o poznă. Vor fi cu­min­ţi până când vor ieşi pri­me­le rapoarte statistice pozitive…
Punctul slab al planului de austeritate este că se sprijină pe o speranţă: că economia mondială şi în special cea a Uniunii Europene se vor redresa suficient de ra­pid şi de consistent pentru a an­trena şi economia româ­nească. Fireşte, oricât de ina­mic al Guvernului aş fi, şi eu îmi doresc acest lucru. Re­dre­sarea zonei euro poate să întârzie însă. Problemele Gre­­ciei, pe de altă parte, sunt un prilej de meditaţie. Cât de eficient este actualul sistem european? Planul de ajutor&prevenire pus la punct de miniştrii econo­mi­ei şi de finanţe ai Uniunii e un succes tactic, dar el nu re­prezintă, în sine, un progres instituţional. Realitatea e că România (a se citi clasa poli­ti­că din România), ca şi alte ţări din Est, a privit intrarea în UE cam ca pe închinarea la Înalta Poartă sau, mai de curând, la Zidul Kremli­nu­lui: noi luăm bunăstarea lor, ei iau problemele noastre.
Una peste alta, România nu poate spera la o dezvol­ta­re durabilă decât în măsura în care îşi construieşte ceva ce aş numi „partea de par­te­ne­riat” cu UE. Măsurile Gu­ver­nului, aplicate corect şi cu bună credinţă, vor duce (doar) la o stabilizare a si­tua­ţiei economice, nu şi la o re­lansare. Cât despre efectele sociale şi culturale, prefer să mă abţin!

Poziţionările politice
În aceste condiţii, actorii politici au acţionat corect, a­proape şcolăreşte, fiecare du­pă interesul propriu.
Traian Băsescu a acţionat aşa cum cerea orizontul de aşteptare al publicului cel mai larg: precum Vodă! Să nu ne înşele nemulţumirea ge­nerală, protestele punctuale sau criticile jurnalişti­lor: preşedintele a ieşit, a spus, a criticat, a explicat, a răspuns la întrebări, exact aşa cum trebuia să o facă Şe­ful cel Mare. Mai mult, Tra­ian Băsescu a încercat să „dea aspect muncii”, invi­tând la discuţii sindicatele, pa­tronatele, partidele politi­ce. Că acestea au venit sau nu, că au fost de acord sau nu cu preşedintele are mai puţină importanţă. Traian Băsescu trebuia să „bifeze” toată agenda. Nimeni nu-i va putea reproşa partea forma­lă a acţiunilor. Corelativ, Gu­vernul a „scăpat” de în­tre­bă­rile presei şi de toate repro­şu­rile punctuale care-i pu­teau fi adresate. Bineînţeles, nu putem pretinde că politicianul Tra­ian Băsescu nu pierde capital de încredere din această situaţie, dar sunt pierderile cele mai mici ale taberei Pu­terii în ansamblu. În caz că situaţia finanţelor publice se redresează până la iarnă, te­renul pierdut va putea fi re­cu­perat. În caz contrar, ori­cum va fi fost trecut momentul de mânie primară, singurul care ar fi putut forţa o schimbare politică. Pe an­sam­blu, deşi a pierdut capital de încredere, tabăra Pu­terii a câştigat timp.
Pe de altă parte, ridicarea „embargoului” prezenţei mem­brilor PDL la televiziunile „mogulilor” e destul de neinspirată: ea expune, a­cum, inutil, nişte personaje vulnerabile.
De cealaltă parte a baricadei, PNL şi PSD au ales (în sfârşit!) calea opoziţiei siste­matice. Liderii celor două par­tide au înţeles că pre­zen­ţa lor la orice discuţie cu pre­şedintele nu face decât să-i legitimeze acestuia, măcar parţial, demersurile. Este drept, deocamdată, nici so­cial-democraţii, nici liberalii nu vor acumula încredere. Dar nici nu vor pierde! Ati­tu­dinea consecventă va da însă roade în partea a doua a anului viitor.
Iarăşi, nu trebuie să ne înşele „neînţelegerea” dintre cele două partide în privinţa moţiunii de cenzură. Şi Vic­tor Ponta, şi Crin Anto­nes­cu îşi dau seama de două lu­cruri: 1. că o moţiune de cenzură, acum, chiar votată de toţi parlamentarii pesedişti şi pene­lişti disponibili, nu va trece; şi 2. dacă, prin absurd, ar trece şi coaliţia ad-hoc ar trebui să formeze Guvernul, măsurile de redresare ar fi, principial, aceleaşi. Prin ur­mare, nedo­rind să fie sinucigaşi politici, domnii Ponta şi Antonescu spun un NU hotă­rât Puterii. Este, până la ur­mă, strategia cea mai econo­mică.
O greşeală de tactică mi se pare a fi, acum, atacarea Guvernului (şi a miniştrilor, individual). Nu înţeleg de ce, în campania electorală, libe­ralii şi social-democraţii l-au atacat preponderent pe Tra­ian Băsescu personal, când ac­centul trebuia pus pe „oa­menii preşedintelui” (prin contrast, echipa de campa­nie a lui Traian Băsescu i-a atacat pe Hrebenciuc, Năsta­se, Voiculescu), iar acum, când cel atacat trebuie să fie pre­şedintele, Opoziţia pune ac­centul pe membrii Guver­nu­lui, când e clar pentru tot ro­mânul că Guvernul pri­meş­te mutarea în plic de la Cotroceni!