Considerate ca obiective economice neviabile, majoritatea minelor României au fost oprite din exploatare, minerii au luat calea şomajului, beneficiind eventual şi de salarii compensatorii, iar exploataţiile închise, cu mai multă sau mai puţină grijă pentru ce se va mai întâmpla după. Numai că au rămas în urmă halde uriaşe de steril şi numeroase surse de poluare încă active pentru o perioadă nedeterminată. Spre a gestiona fenomenul, autorităţile au adoptat, în urmă cu trei ani, „Programul de închidere şi ecologizare a obiectivelor miniere în perioada 2007-2020”, evident sub impulsul cerinţelor Tratatului de aderare la UE, cu atât mai mult cu cât este vorba despre un număr important de depozite industriale periculoase, care intră sub incidenţa reglementărilor unionale privind depozitarea şi punerea în siguranţă a deşeurilor periculoase. Totodată, s-a stabilit acordarea unei priorităţi absolute finanţării şi executării lucrărilor de închidere şi ecologizare a iazurilor de decantare, având în vedere lipsa resurselor băneşti, umane şi materiale pentru a menţine capacitatea de intervenţie operativă şi în vederea punerii în siguranţă a acestora în caz de calamitate, situaţii când pot apărea catastrofe ecologice.
Să ne amintim, în acest sens, grava poluare transfrontalieră cu cianuri care a afectat, în ianuarie 2000, Tisa şi Dunărea în urma deversărilor de la iazul minier Novăţ (jud. Maramureş), dar şi accidentele tehnice grave întâmplate la iazul Târnicioara (jud. Suceava), în 2006, sau Colbul 2 (jud. Maramureş).
Pentru a avea o imagine generală asupra fenomenului şi gravităţii sale din punct de vedere ecologic, să menţionăm că au fost aprobate spre închidere circa 550 de mine şi cariere, majoritatea dintre acestea nefiind încă atacate nici măcar la nivelul proiectelor şi demersurilor administrative. Din perspectiva eforturilor disponibile, evaluate în 2007, s-a făcut o eşalonare şi o prioritizare până în 2019, data când se epuizează perioada de tranziţie acordată de UE, care prevede ca, într-o primă etapă (2008-2015), să fie atacate 74 de perimetre miniere, ca obiective de importanţă deosebită, urmată de răstimpul 2015-2017, în care să se aibă în vedere 72 de obiective miniere de importanţă mare şi, în fine, pentru 2017-2019 urmând să fie rezolvate 188 de perimetre, obiective miniere de importanţă medie. Suma previzionată pentru efectuarea lucrărilor aferente, de la proiectare şi până la monitorizare, a fost de 290.000.000 lei/an, iar în total de 1,3 miliarde de euro. Mult pentru o economie aflată în criză, dar la limita minimă pentru necesarul soluţionării acestei probleme, care ne prezintă o hartă a României plină de răni deschise, purulente cu poluare, care afectează grav calitatea mediului şi sănătatea oamenilor. Unele proiecte punctuale, inclusiv cu sprijin internaţional, au fost rezolvate, dar fenomenul în ansamblul său este departe de a fi gestionat şi găsit soluţii adecvate.
În plus, important este ca, în absenţa unor intervenţii semnificative, starea existentă să nu se agraveze şi chiar să se creeze noi iazuri de decantare, mai mari şi mai periculoase, ajungându-se astfel ca situaţia să iasă de sub orice control rezonabil. Supravegherea UE şi posibilitatea acţionării statului român în faţa instanţei de la Luxemburg rămân una dintre puţinele speranţe că răul suprem se poate, totuşi, evita.
