Gustul amar al obedienţei

Există momente în viaţa unui jurnalist când a persevera în susţinerea unei idei devine un gest sinucigaş. Încercarea de a demonstra cu orice preţ lucruri imposibil de demonstrat este, la început, un exerciţiu de măiestrie, dar devine, pe parcurs, o probă de imbecilitate. Presa românească nu duce lipsă de astfel de exemple, nici măcar în ultimii 20 de ani. Cei care citeau ziarele anului 1990 îşi amintesc, probabil, insistenţa ziariştilor de la „Azi”, „Adevărul” şi „Dimineaţa”, care vedeau peste tot conspiraţii, manifestanţi plătiţi, droguri, dolari falşi şi legionari. În fiecare zi, închinătorii lui Ion Iliescu găseau în ziarele favorite confirmarea credinţei lor că a ieşi în stradă pentru a-ţi susţine nişte idei este un lucru extrem de grav. De atunci au trecut 20 de ani şi mai este puţin până când se vor împlini 20 de ani şi de la momentul în care manifestanţii au fost dispersaţi cu bâte, târnăcoape şi lanţuri. Dar obiceiul de a scrie tâmpenii nu a dispărut. Săptămâna trecută, de exemplu, protestele pensionarilor au fost văzute de unii drept manipulări pesediste şi maşinaţiuni moguleşti. În purul stil al anilor ’90, inteligenţele superioare care au acces la un canal de comunicare în masă le interzic semenilor lor să aibă alte opinii. Pentru ei e simplu: ai ieşit în stradă, eşti un comunist retrograd care nu înţelege necesitatea reformelor salariale şi care se opune modernizării României prin tăierea salariilor şi a pensiilor. Continuând tradiţia lansată de televiziunea română liberă în timpul manifestaţiei din Piaţa Universităţii, protestatarii sunt declaraţi puţin numeroşi şi decretaţi nereprezentativi. Evident, majoritatea oamenilor sunt mulţumiţi să câştige mai puţini bani şi să aibă dări mai multe de plătit, singura lor preocupare fiind aceea de a ajuta statul să supravieţuiască. Şi, evident, protestele şi grevele nu sunt forme ale libertăţii de exprimare, ci doar modalităţi de distrugere a ţării.
Să fii convins că tabăra pe care o susţii are mereu dreptate şi că ia doar hotărâri bune, să ai certitudinea că eşti de partea cea bună orice s-ar întâmpla, să nu ţi se pară niciodată că „ai tăi” ar fi capabili de greşeală înseamnă să ai o viaţă liniştită, lipsită de grija controverselor interioare. A spune, în 2010, că bugetarii n-au dreptate atunci când protestează poate transforma un jurna­list într-un tip nepopular. A spune însă că pensionarii şi bugetarii n-au dreptul să protesteze transformă orice Mircea Marian într-un slujbaş limitat, nevoit să înghită din ce în ce mai multe pentru o leafă din ce în ce mai mică.