Ce altceva să fie „Cher­me­za sinucigaşilor” decât „Vese­lia ge­nerală” a lui Ion Cris­toiu, decât „deranjul” transmis în direct pe care l-am trăit, cei mai bă­trâni de 20 de ani, în decembrie 1989 şi câ­teva luni după aceea. Un epi­sod emblematic din romanul lui Radu Ulmea­nu este o sinucidere ratată. Per­so­najul central, Grigore, profesor, află că Marta, eleva de care era îndrăgostit şi pe care nu reuşise şi nici nu va reuşi s-o po­se-de fizic, încercase să se sinucidă din pricina lui. Luase bob cu bob toate medi­ca­men­tele din casă şi se alesese doar cu o cufureală. Asta pentru că, i se explicase ştiinţific, medicamentele fiind diferite, se anulaseră reciproc ca nişte vectori divergenţi, rezultanta fiind nulă. Cam aşa se produc lu­cru­rile şi cu revoluţia din 1989 la Scuteni, oraşul lui Grigore Lapteş, la care acesta participă entuziast la început, dus de ea spre culmile puterii şi abandonat apoi pentru că, desigur, jocurile erau făcute. Numele ora­şului însuşi evocă o zonă scutită de im­pacte revoluţionare reale, oamenii îşi văd de mica lor mizerie, furtunile se stârnesc şi se calmează în vase mici în care până la urmă fierb în sucul propriu în care magistratul conducător al vremii i-a lăsat să se încălzească în clocote mici pe contestatarii săi, până la completa dizolvare a acestora, consu­mându-şi calm triumful cu 87% şi cele trei mandate la care abilitatea sa i-a dat dreptul.
„Chermeza sinucigaşilor” e romanul-cronică al unei revo­luţii virtual, politic şi istoric victorioase, uman complet ra­ta­te, într-un oraş mic, capitală de judeţ totuşi. Viaţa trece, se­cu­riştii rămân în fruntea tre­bu­rilor, cine s-a descurcat se mai descurcă. Eroii veritabili se obscurizează şi se sting în de­­za­măgire. Se poate reproşa ro­­ma­nului că este prea aproa­pe de o simplă cronică a eve­ni­men­­te­lor pe care o bănuim chiar extrasă dintr-o experienţă efectivă a autorului. Asta cel puţin în prima parte, cea a revoluţiei şi a frământărilor consecutive. Apoi romanul devine mai palpitant pentru că se ocupă mai mult de personaje decât de fundalul istoric. La finalul cam abrupt şi cam senzaţional, îndată după ale­gerile din 1990, serviciile secrete îl ucid pe Grigore punând pistolul în mâna iubitei lui şi o şi violează pe aceasta. Fata va fi gă­sită cu pistolul în mână, cu minţile rătăcite, alături de cadavrul eroului.
Romanul lui Radu Ulmeanu are dimensiuni şi ambiţii mari, pe care în bună mă­sură le realizează. Aspectul prea apăsat me­morialistic alternează cu unele întâmplări în care personajele se comportă excesiv, mai puţin verosimil. Însăşi hăituirea şi uciderea în stil Chicago a unui fost pion ieşit din joc ca Grigore nu convinge sută la sută. Capitolul final concluziv e inutil, didactic, noroc că e scurt. Cu toate acestea, cartea este una de luat în seamă ca valoare documentară şi narativă, iar autorul, aflat la prima încercare epică, fiind ca vocaţie poet, se dovedeşte un prozator promiţător.