Săptămâna trecută a fost marcată de un moment pe care îl putem califica, fără ezitare, ca istoric: declaraţia preşedintelui Traian Băsescu la încheierea negocierilor între Guvernul României şi delegaţia FMI. Declaraţia a şocat prin francheţea cu care preşedintele a anunţat redu­cerea cu 25% a cheltuielilor bugetare. Reacţia opoziţiei, a sindicatelor, a comentatorilor şi, la modul cel mai general, a opiniei publice a fost
preponderent emoţională.
Dacă stăm însă strâmb şi judecăm drept, situaţia este mai complicată de­cât dramatismul maniheist al poziţiilor pro sau contra ex­pri­mate de diverşii actori po­litici şi sociali. Încerc, în cele ce urmează, să interpretez mu­tarea lui Traian Băsescu din trei perspective: de pozi­ţio­nare, de comunicare şi de eficienţă.

Poziţionarea
Pe fond, declaraţia lui Tra­ian Băsescu nu a adus nimic nou. Preşedintele a fost, din 2005, un partizan transparent al cotei unice. De asemenea, tema reducerii cheltuielilor bugetare şi consecinţa directă a acesteia, disponibilizările din sectorul public, au fost enunţate încă de pe vremea alegerilor parlamentare din 2008. Mai mult, această temă a fost reluată, sub diverse for­me, în primăvara acestui an. Măsura de restrângere a cheltuielilor bugetare, în sine, era de neevitat: au recunoscut-o şi cei mai înverşunaţi adversari ai preşedintelui. Până la urmă, România în ansamblu, de vreo 20 de ani încoace, con­sumă mai mult decât produce. Trebuia să vină un mo­ment în care acest dezechilibru să fie corectat. Încă de la învestire, Guvernul îşi asu­mase implicit (sub umbrela conceptului de reformă) a­ceastă sarcină. Problema era, deci, legată de „cum”, „când” şi „cine”.
„Cum” a fost relativ simplu pentru că variantele erau doar două: fie treptat, adică sectorial şi prelungit în etape pe cei trei ani rămaşi din man­dat, fie dintr-o dată. „Trep­tat” nu se putea pentru că tot contextul economico-politic intern şi internaţional este nefavorabil şi, în plus, Traian Băsescu este omul deciziilor categorice. „Dintr-o dată” nu nu­mai că simplifică lucrurile, dar avantajează Puterea (adi­că Traian Băsescu plus PDL), care se află într-o evidentă cri­ză de timp vizavi de promisiu­nile electorale. „Dintr-o da­tă” permite, în plus, şi păs­tra­rea iniţiativei politice, ad­ver­sa­rii fiind nevoiţi să reac­ţio­ne­ze la mişcările preşedintelui.
„Când” a fost, probabil, va­riabila cea mai dificil de sta­bilit. Probabil că iniţial (în iarnă) s-a luat în calcul un scenariu de tipul: anunţarea mai întâi a disponibilizărilor (de exemplu, la 1 aprilie) şi, în pasul doi, confirmarea jus­te­ţii măsurii de către delegaţia FMI. Iarna grea şi contraperformanţele guvernamentale au zădărnicit acest scenariu, dacă el va fi existat. Traian Bă­sescu a avut însă un dram de baftă. Între timp, s-a declan­şat scandalul falimentului Gre­ciei şi foarte multe din co­mentariile analiştilor din Ro­mânia, dar mai ales din străi­nătate, au subliniat similitudinile de vulnerabilitate ale celor două ţări în zona cheltuielilor bugetare. Cazul Greciei a fost deci un termen de comparaţie providenţial pentru Traian Băsescu, prin aceea că a sensibilizat o mare parte din segmentele de public in­struit şi liderii de opinie.
Cheia de boltă a momentului luării deciziei a fost însă, bineînţeles, negocierea cu FMI. Fondul nu mai este, în 2010, unealta ocultă a destră­mă­rii României, aşa cum era în anii ’90. Cu toate acestea, cel puţin parţial, sugestia este că Gu­ver­nul a luat o decizie atât de dramatică doar sub presiunea FMI. Asta, fireşte, nu-i va face pe disponibilizaţi mai fericiţi, dar scade, cel pu­ţin imagolo­gic, responsabilitatea punc­tuală a Execu­ti­vu­lui. În fine, începerea disponibilizărilor în vară face ca im­pactul social primar să fie mi­nim. Riscul Guvernului este doar ca aceste disponibilizări să nu se a­mâ­­ne prea mult, spre iarnă.
Problema lui „cine” dez­vă­luie o opţiune majoră a lui Traian Băsescu. Opoziţia l-a acuzat, instantaneu, pe pre­şe­dinte de a fi uzurpat prerogativele premierului. Eu cred că nu e nimic rău în asta. În fond, Opoziţia şi-a văzut visul cu ochii: de a-l responsabiliza direct şi personal pe preşe­dinte de toate consecinţele ac­telor şi acţiunilor Puterii, iar Traian Băsescu a acoperit, prin această declaraţie, Gu­ver­nul, pentru că Guvernul e, de fapt, veriga slabă a Puterii, în timp ce el, preşedintele, nu mai are, teoretic, nimic de pierdut. 

Comunicarea 
Din perspectiva comuni­că­rii, sunt puţine lucruri de spus. Luând totul asupra sa, Traian Băsescu a rostit un dis­curs „paratrăsnet” către ca­re s-au îndreptat deja mul­te analize ale jurnaliş­tilor. Pre­am­bulul a fost oferit de zvo­nul că TVA va creşte la 25%, iar cota unică la 20%. A­cest zvon a fost înghiţit cam pe nemestecate de Crin Anto­nescu, pre­şe­dintele liberal ieşind cu un discurs fulminant, seara, la televiziune. Şi atunci zvonul mi s-a părut o intoxicare (ca şi altor jurna­lişti), dar acum, post factum, diversiunea mi se pare chiar genială! Pe de-o par­te, pentru că „guvernul Traian Băsescu” (că altfel nu-i putem spune) a dat primul semn real de consecvenţă în politica de dreapta, pe de altă par­te, pentru că PNL, prin vo­cea liderului său, a fost îm­pins până în­tr-un loc de unde, ulterior, a trebuit să recu­noas­că jus­teţea de­ciziei lui Traian Bă­sescu, măcar pe latura fiscală.
Comunicaţional, discursul preşedintelui denotă curaj şi determinare. Traian Băses­cu nu numai că îşi asumă, cum spuneam, direct şi personal toate consecinţele, dar şi ma­nifestă încredere că ele vor fi, până la urmă, benefice pentru România. Desigur, în multe situaţii anterioare Tra­ian Băsescu a emis aserţiuni de acelaşi tip, care ulterior s-au dovedit minciuni. Şi poa­te aici e marele paradox al Ro­mâniei de azi. Cu toate erorile sale, unele vădit inten­ţio­nate, Traian Băsescu rămâne cel mai credibil politician ro­mân. (Sunt tare curios totuşi ce va înregistra un sondaj în acest moment!).
 
Eficienţa
Cele scrise mai sus ar pu­tea da impresia că sunt un susţinător sau un admirator al preşedintelui. Categoric, nu! Apreciez capacitatea sa de manevră politică. Dar problema fundamentală a deciziei de săptămâna trecută, cea pentru care am folosit atributul de „istorică”, este eficien­ţa. Aceasta poate fi înţeleasă în sensul restrâns al combate­rii crizei şi recesiunii econo­mi­ce, sau în sens larg, al re­formei profunde. Am mari îndoieli că decizia Execu­ti­vu­lui va fi eficientă în ambele sensuri pomenite. Iată câteva argumente!
În perimetrul restrâns al combaterii crizei, măsura vi­zează doar scăderea cheltuie­lilor, nu şi creşterea venitu­ri­lor la buget. Nu voi vorbi aici despre argumentele econo­mi­ce cunoscute: scăderea veniturilor populaţiei va duce la scăderea consumului şi, im­plicit, la scăderea veniturilor la buget. Voi aminti câteva efecte de tip socio-psihologic.
Societatea românească (ca şi alte societăţi din Est) este retractilă. Pentru ea, statul nu este un instrument în folosul cetăţenilor, ci un inamic. Mă­su­rile de disponibilizare nu vor fi înţelese ca un sacrificiu necesar, ci ca o declaraţie de război din partea statului, iar cetăţenii vor lua acest război pe cont propriu. Va creşte co­rupţia, va creşte evaziunea fiscală, se va amplifica serios sec­torul muncii la negru şi, nu în ultimul rând, va creşte criminalitatea. Atrag atenţia că aceste fenomene nu încep, în mai 2010, dintr-un punct de maximă suportabilitate so­cială, ci vin pe o tendinţă în­ce­pută cu vreo doi ani în urmă. Statul disponibilizează nişte oa­meni (nu mai vorbesc a­cum despre cum va acţiona criteriul politic!) nu doar la vreme de criză (ceea ce, până la un punct, e de înţeles), ci şi într-o lipsă totală de perspectivă, de strategie de dezvol­tare. Şi se ridică problema: dacă statul pretinde loialitate din partea cetăţenilor, atunci nu sunt şi cetăţenii îndrep­tă­ţiţi să ceară statului loialitate? Executivul mizează exclusiv pe relansarea sectorului privat. Problema este că o mare parte din acest sector privat trăieşte tot din afaceri cu sta­tul („Nu spun cine, persoane importante!”). În discursul de săptămâna trecută, preşedintele s-a referit explicit la prio­ritatea statului de a-şi achita datoriile faţă de firmele private. Care or fi acele fir­me private?
Nu sunt neapărat sarcastic când pun această întrebare. În România se eludează sistematic conţinutul noţiunilor de „producţie” şi „servicii”. Fir­­mele care fac afaceri cu statul fie oferă servicii, fie „pro­duc” lucruri pe care, de fapt, le importă. Chestiunea fundamentală mi se pare deci marele dezechilibru între im­porturi şi exporturi. Atât timp cât în România nu se va produce suficient pentru ex­port, ca şi pentru piaţa inter­nă (indiferent ce: grâu, legu­me, automobile, softuri, mo­bilă, filme artistice etc., etc.), forţa de muncă va fi continuu ameninţată de şomaj în masă şi de confuzie profesională la fiecare variaţie nefavorabilă a pieţelor externe. Deja suntem şi vom continua să fim, pe termen nedefinit şi la scară na­ţională, un fel de iobagi co­muni ai unor angajatori (sta­tul şi marile firme private) nesiguri, impredictibili şi de neînţeles. Decizia lui Traian Băsescu este, de fapt, actul prin care România se va proletariza în masă. Sentimentul general este deja că suntem ai nimănui.