Parcul Naţional Retezat, cea mai veche şi una dintre cele mai reprezentative arii naturale protejate din România, declarat ca monument al naturii încă din 1935 şi înscris în reţeaua internaţională UNESCO de rezervaţii ale biosferei (1980), a fost supus, în ultimul deceniu, unor agresiuni fără precedent. Una dintre cele mai grave o reprezintă reconstituirea ilegală a dreptului de proprietate privată asupra a aproape o treime din suprafaţa sa, respectiv 10.571 hectare, prin titlurile nr. 90878/64 şi 90878/647 din 06.12.2006 emise de Comisia Judeţeană Hunedoara pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 (cu modificările ulterioare), în favoarea moştenitorilor conţilor L. şi G. Kendeffy. Şi aceasta în condiţiile în care cel puţin jumătate din această suprafaţă trecuse în proprietatea statului român, prin expropriere pentru cauză de utilitate naţională, cu justă şi consistentă despăgubire!
Astfel, „domeniul Retezat” a fost iniţial proprietatea în devălmăşie, în cote egale, a fraţilor L. şi G. Kendeffy. În baza dispoziţiilor art. 6 lit. c din Legea pentru reforma agrară din Transilvania (1921), L. Kendeffy fiind declarat absentist, prin hotărârea Comitetului agrar din 13 aprilie 1924, rămasă irevocabilă, partea acestuia, jumătatea indiviză, a trecut în proprietatea statului român. Pentru acordarea despăgubirilor s-a declanşat mai întâi procedura internă, fixându-se, în parte chiar consemnându-se, sumele convenite. În cele din urmă, conform Acordului intervenit între România şi Ungaria de despăgubire a optanţilor unguri expropriaţi în Ardeal, prin hotărârea arbitrală din 12 iulie 1933 s-a acordat plata din Fondul agrar (constituit din vărsăminte ale Statului român) către L. Kendeffy a 856.211,50 de coroane aur cu titlu de reparaţie a prejudiciului suferit, la care s-au adăugat dobânzile aferente.
În paralel, rămas în ţară şi optând pentru cetăţenia română, G. Kendeffy a declarat procedura judiciară de ieşire din indiviziune cu statul român, care însă nu s-a finalizat până în 1945, când evenimentele politico-internaţionale au schimbat cursul normal al istoriei.
Din iniţiativa unor personalităţi ştiinţifice precum Al. Borza şi E. Racoviţă, la începutul anilor 1920 şi profitându-se de reforma agrară, s-a declanşat şi în România procesul de creare de rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, care răspundea „intereselor superioare ale ţării” şi prin care „vom putea sta cu fruntea ridicată în faţa vecinilor noştri şi a statelor din Apus unde există de mult asemenea rezervaţii admirabil organizate”. În baza legii privind protecţia naturii din 1930, care interzicea deţinerea în proprietate privată a monumentelor naturii cu o suprafaţă mai mare de 10 hectare, în 1939 Ministerul Agriculturii pregătea declanşarea procedurii de expropriere pentru cauză de utilitate publică şi a jumătăţii rămase în proprietatea lui G. Kendeffy.
Profitând de modificările din 2005 ale Legii 18/ 1991, care permit reconstituirea dreptului de proprietate privată şi asupra terenurilor pe care sunt instituite parcuri naţionale şi beneficiind de neatenţia autorităţilor, moştenitorilor fraţilor Kendeffy li s-au eliberat titluri de proprietate asupra întregii suprafeţe de 10.000 hectare din aria naturală protejată, inclusiv deci a părţii cuvenite statului român! S-a ajuns astfel ca o parte importantă a parcului naţional să devină proprietate privată a doi cetăţeni străini, cărora le revine astfel obligaţia de a respecta regimul de protecţie stabilit de lege. Raptul din proprietatea statului român realizat în acest mod nu poate persista fără remedierea lui şi angajarea răspunderii celor vinovaţi.
