Maria Ţoghină are 39 de ani şi este doctorand în Ştiinţe Administrative, după ce a ab­sol­vit Dreptul (1996) şi Facultatea de Jurna­lism şi Ştiinţele Comunicării (2000). A avut o evoluţie spectaculoasă şi constantă. În 1990 s-a an­ga­jat în Radio, prin concurs, ca operator în ca­drul serviciului de înregistrări. A fost, pe rând, reporter, redactor şi producător de emisiuni. În iunie 2005, Parlamentul României a de­semnat-o director general al Societăţii Române de Radio.
Proiectul cel mai complex al Mariei Ţo­ghină, în perioada în care a fost (încă mai este) director al SRR, s-a nu­mit Radio România în viitor. A fost, practic, proiectul ei de mandat şi viza consolidarea instituţională şi mo­dernizarea SRR, pe criterii şi nor­me europene, sincronizate cu cele ale ma­rilor corporaţii publice me­dia. Obiectivul prioritar al mandatului său a fost acela de a restaura prestigiul şi credibilitatea serviciului pu­blic de radio şi transformarea acestuia într-un radio european. Se pare că i-a reuşit.

Primul obiectiv: recuperarea deficitului de 2.000.000 de euro
Alte proiecte de anvergură dema­rate şi fi­na­lizate în perioada 2005-2010 au fost: adop­ta­rea documentului de identitate „Radio Româ­nia - Viziune, Misiune, Valori şi Prin­ci­pii“; asu­ma­rea şi promovarea noii identităţi vizuale a Radio România; emisie 24 de ore din 24, atât în eter, cât şi pe Internet, pentru toate postu­rile corporaţiei; finalizarea Contro­lului General Tehnic; lansarea „Kids Radio“, post de radio pen­tru copii, cu transmisie exclusiv pe Inter­net. Un alt proiect major, iniţiat în mandatul său, dar gândit pentru o pe­rioa­dă de 15 ani, este proiectul A.D.A.M., de Digitalizare a Ar­hivei Radio. Despre toate acestea şi despre do­vada că n-au fost simple discursuri cu parfum de migdale politice, i-am solicitat Mariei Ţo­ghină un interviu.

Ce aţi găsit când aţi preluat Societatea Română de Radio, în 2005?
Când am venit, instituţia avea un deficit fi­nanciar de 2.000.000 de euro. Am recuperat acest deficit în patru luni şi am încheiat anul. A fost primul obiectiv atins şi primul pariu câş­ti­gat. După aceea am reuşit să în­cheiem fiecare an cu un profit. Mai mare sau mai mic, dar profit…

Ce înseamnă profit, la o instituţie bugetară cum e SRR-ul ?
Anul trecut, de exemplu, am avut un profit de 100.000 de euro.

Ce faceţi cu el?
Reinvestim în tehnologie, în apa­ratură. Cu profitul de anul trecut, an­ul acesta cumpărăm calculatoare.

Ce buget primiţi anual, din ce surse şi cum îl distribuiţi?
Bugetul anual este în medie de 50 de mili­oane de euro, jumătate de la stat, jumătate din taxa radio. Cu 90% din banii de la buget plătim Radio­com (Societatea Română de Radioco­mu­ni­caţii - n.r.) pentru tran­smiterea şi retransmi­terea progra­me­­lor, iar 10% se distribuie după cum urmează; 6 procente către Ra­dio România Internaţional şi 4 procente pentru toate celelalte activităţi şi servicii: salariile angajaţilor, Corul Radio, Corul de Copii al Radio­di­fu­ziunii şi cele patru orchestre: Big-Band-ul, Orchestra Naţională Radio, Orchestra de Cameră şi Orchestra de Muzică Populară.

Prioritatea mandatului: recåştigarea credibilităţii
Să revenim la aspectele de performanţă care, o parte se văd din afară, altele nu se văd şi nu se ştiu. Să începem cu managementul resurselor umane…
Eu am preluat instituţia cu un număr de 2.700 de angajaţi. În aproa­pe cinci ani, numă­rul lor s-a redus cu 300 de persoane, deci cu peste 11%. Ceea ce înseamnă că am mărit „productivitatea muncii“, cum se spunea pe vremuri. În paralel, am crescut numărul orelor de emisie cu 30%. Aveam posturi care se închi­deau la ora 22.00, cum erau Radio România Muzical şi toate studiourile teritoriale. Le-am extins emisia non-stop, considerând că nu este acceptabil ca un post public de radio să stingă lumina la ora zece noaptea. Pe de altă parte, am lansat proiecte pe Internet şi am dezvoltat departamentul de new media, ceea ce pentru noi a fost o provocare câştigată. Toate acestea cu oameni mai puţini, cu bani mai puţini…

Audienţa a confirmat eficienţa acestei strategii?
În ceea ce priveşte audienţa, vreau să spun că aveam un mare de­fi­cit de credibilitate în privinţa pres­tanţei şi prestaţiei radioului pu­blic. Ştiţi foarte bine că, în perioada 2003-2005, s-au exprimat public multe acuzaţii de cenzură, de ingerinţe po­litice în actul editorial etc. Aceasta a dus la scăderea îngrijorătoare a cre­dibilităţii în rândul ascultătorilor, ceea ce s-a re­flectat în scăderea audienţei. De aceea, prio­ri­tăţile mandatului meu au fost recâştigarea încrederii şi poziţionarea radioului public ca un actor credibil pe piaţa media.

Cum?
Am pornit de la o expresie celebră pe vremuri, înainte de comunism: „Aşa s-a spus la radio“. Infor­ma­ţia noastră trebuie să fie clară, corectă, onestă, adresată publicului, nu factorilor decidenţi.

Marea surpriză a audienţelor: Antena satelor
Ce surprize sau ce creşteri spectaculoase de audienţă aţi avut în perioada mandatului?
Cea mai mare creştere am avut-o la Antena satelor, care de la 60.000 de ascultători a crescut la aproape un milion, în doi ani. Am avut surpriza să constatăm că această emisiune are public şi în urban. O altă creştere masivă a avut-o - în paşi mai mărunţi, ce-i drept - Radio Ro­mânia Actualităţi. Care, după relansare, a re­devenit lider de audienţă (15%), atât în Bucu­reşti şi pe tot urbanul, cât şi pe rural. Ceea ce a însemnat pentru noi confirmarea unei politici editoriale corecte. Iar audienţa noastră, cu toa­te posturile pe care le avem, acoperă 40% din total. Asta în­seamnă că, pe zona radio, avem cea mai mare cotă de piaţă din România.

Ce loc ocupă, în structura emisiunilor, domenii ca armata şi religia?
Avem o relaţie de colaborare fi­rească, normală, cu instituţiile care reprezintă aceste segmente esenţiale pentru naţiunea română. Avem o secţie numită „Viaţa spirituală“, unde angajaţii sunt absolvenţi de teo­logie, oameni care relaţionează nu doar cu biserica ortodoxă, ci cu toate cultele recunoscute în Româ­nia. În privinţa armatei, lucrăm în colaborare directă cu colegii de la Ministerul Apărării Naţionale… Pe 16 iunie, avem bucuria de a sărbători împli­n­irea a 70 de ani de la transmi­sia primei emisiuni „Ora Armatei“. Această emisiune se di­fu­zează săp­tă­mânal, de 70 de ani, fără întrerupere! Evident, am reformat şi aceas­tă emisiu­ne, pentru că avea o structură învechită. Având lipsă de audienţă, confirmată prin măsurători, timp de doi ani, am restrâns spaţiul de emisie la un sfert de oră, sâm­bă­ta, dar am oferit, vine­rea seara, o oră de analiză militară, strategică, intitulată „Euro-Atlantica“.

Nevoia de normalitate
Actul editorial, dincolo de informaţia propriu-zisă, are şi o atitudine în spate? Există nişte repere culturale, spirituale, de selecţie şi de formulare a ştirilor?
A fost o altă prioritate a manda­tului meu: aceea de a aduce cultura mai aproape de oame­nii obişnuiţi. Noi avem un post dedicat culturii naţionale, culturii europene şi culturii mon­dia­le - Radio România Cul­tural - în care valori­le culturale erau promovate într-un mod ri­gid şi di­dac­tic. E clar că nu poţi atrage publicul larg cu un asemenea mod de a-i oferi cultură. Am reuşit să re­formăm programele culturale şi să le facem atractive, inclusiv pentru publicul tâ­năr. Am construit oferte culturale pe Internet, am lansat proiecte interactive în care am implicat pe de o parte artiştii, pe de altă parte publi­cul larg. Am încercat - şi am reuşit - să promo­văm valorile autentice, să-i atragem pe oameni de partea noastră, în războiul cu vulga­ri­tatea şi superficialitatea. Cred că ascul­tătorii noştri au nevoie de reperele la care vă re­feriţi, indiferent că vorbim de Radio Ro­mâ­nia Actua­li­tăţi, Radio România Muzical, Radio România Cultural sau de posturile regionale… Radioul public a avut, la începutul său, un rol esenţial în formarea identităţii naţionale, prin promovarea valorilor care ţin de această identitate. Acest rol s-a pierdut în mai multe feluri şi în mai mul­te rânduri, ultima oară după re­vo­luţie. Resusci­ta­rea lor face parte din misiu­nea noastră. În afa­ră de asta, am încercat să a­rătăm, prin pro­gramele informative, că se în­tâm­plă şi lucruri bune în România, că sunt şi oameni care au per­formanţe, nu doar criminali, hoţi şi co­rupţi. Avem nevoie de un asemenea pol de normalitate.