Eugen Cojocaru este o persoană cu activitate artistică va­riată, literatura fiind doar una din­tre preocupările sale. El s-a stabilit de multă vreme în Ger­mania, dar a continuat să scrie şi să publice în limba ro­mână poezie, proză, teatru. Vo­lumul „Faţa nevăzută a Lunii”, Editu­ra Perga­mon, cu un titlu care se vrea desigur iro­nic în ba­nalitatea lui, este ca un test de respiraţie, mai ales că numărul povestirilor este exact 33! Eugen Cojocaru îşi încearcă aşa­dar „respiraţia scurtă” după ce a publicat ro­mane ample.
Schiţele sunt un test de respiraţie şi pen­tru autor, dar şi pentru cititor. Miza aces­tor texte este desigur încercarea de a percuta asupra celui care le parcurge, de a-l surprinde prin minutul lor de adevăr şi prin ineditul situaţiei şi/sau limbajului. Des­tule dintre ele, şi cele mai reuşite, sunt cele în care scriitorul lasă cuvântul unui narator naiv precum Pasila sau un şef de autobază sau alţi martori ai unui incident ori un narator anonim aflat „în drum spre fabrică”. Alte „momente”, ca să le numim caragialeşte, au formă de­cla­rat teatrală, cu personaje şi didascalii sau doar pe aceea a unui dialog din care au­torul se retrage complet (Când ne dau ga­zul?!). Lumea po­vestirilor este cea româ­nească de dinainte de 1989, când autorul se mai afla în ţara lui natală.
Realitatea este feliată subţire până la transparenţa eşantionului şi pro­za­to­rul îşi exersează virtuţile în a surprinde vorbirea, ca şi gândirea unor indivizi care o populea­ză preocupaţi adânc de ea, dar fără mij­loa­ce de expresie în a o aproxima corect. Gândul lor nu se poate materializa în cuvânt, ră­mâne o divagaţie tragicomică şi inşii ajung la panoramarea lu­mii ca „Proştii” lui Rebreanu la gară: prea devreme şi în acelaşi timp prea târziu.
Din această perspectivă, proze precum „Cuantele timpului” şi cu atât mai mult „Fals tratat despre Borges” nu fac parte organic din volum, chiar dacă vor fi fost scrise în aceeaşi perioadă. De altfel acestea, în care autorul apare cu ceea ce presupunem că efectiv este el, cu reflecţii personale şi scriitură eseistică, nu sunt atât de izbutite ca „micro-schiţele”. Este clar că lui Eugen Cojocaru îi stă mai bine scrisul comportist decât reflexivitatea preţioasă.
Calităţile de prozator, dar şi cele de dramaturg ale lui Eugen Cojocaru apar destul de limpede în aceste mici povestiri şi se vor pune în valoare atunci când textele vor cu­noaşte o extensie sau se vor transforma în piesele unei naraţiuni mai ample. To­tuşi, dincolo de a fi nişte exerciţii, „cele treizeci şi trei” rămân şi nişte piese reuşite în da­te­le lor intrinseci. 
Mobilitatea spiritului şi capacitatea de a surprinde nu doar limbajele, ci şi mo­dul de a raţiona ale unor personaje varia­te, in­tui­ţia tonului just şi umorul sec îl de­fi­nesc pe Eugen Cojocaru ca pe un pro­zator abil şi produc plăcere cititorului.