Dacă tragedia poate fi definită, simplist, ca arta prin care publicul se delectează pe seama suferinţei altora, atunci se poate spune, cu puţin cinism, că pe scena economică şi politică a Europei s-a jucat o dramă reală pe seama Greciei.
Mai exact, acuză presa de pe continent şi din Statele Unite, politicienii germani au profitat de pe urma crizei datoriilor Greciei pentru a câştiga voturile alegătorilor, în timp ce responsabilii Uniunii Europene sunt satirizaţi pentru incapacitatea de a adopta rapid măsurile potrivite pentru salvarea ţării în suferinţă, ameninţând astfel viitorul monedei europene şi chiar a zonei unice.
Liderii europeni au fost „practic invizibili” pe perioada crizei greceşti, în timp ce politicienii germani au avut grijă mai mult de alegerile interne regionale, situaţie în care FMI a ajuns principala responsabilă pentru restructurarea economiei greceşti, adică tocmai ceea ce orgolioşii liderii europeni au încercat să evite încă de la început, scrie New York Times.
Publicaţia americană subliniază că, la fel cum s-a întâmplat în timpul crizei din 2008 şi a recentului nor de cenuşă ce a afectat traficul aerian, autorităţile europene nu au fost în stare să depăşească interesele naţionale pentru a elabora un plan coerent de rezolvare a problemei din Grecia.
Cancelarul german Angela Merkel este considerată actorul principal al dramei greceşti, întruncât aceasta a încercat luni de zile să amâne adoptarea unui plan de ajutorare a Greciei până după alegerile locale din 9 mai, pentru a nu pierde suportul alegătorilor, care se împotrivesc ca banii lor să fie folosiţi pentru a-i ajuta pe grecii prea risipitori.
Situaţie care a determinat creşterea fulminantă a dobânzilor pe care Grecia trebuie să plătească pentru împrumuturi şi a forţat, în final, FMI, să majoreze de patru ori volumul pachetului financiar, în încercarea de a calma pieţele şi pentru a nu alimenta o posibilă contagiune spre alte ţări cu probleme, prima pe listă fiind Portugalia.
„Este uimitor faptul că nişte alegeri regionale din Germania joacă un rol atât de disproporţionat în zădărnicirea eforturilor de a pune capăt unei crize ce părea atât de mică în urmă cu câteva luni. Şi este sfidător din punct de vedere politic faptul că următorul summit UE va avea loc în 10 mai, după alegerile germane”, spune Jacob Kirkegaard, de la Peterson Institute for International Economics.
„Mătură netoată, stai pe loc îţi spun!”
Nici „Le Monde” nu se lasă mai prejos, ridiculizând liderii europeni, care au jucat mai degrabă rolul ucenicului vrăjitor în drama Greciei.
„Iar s-a dus în târg batrânul / Maistru vraci, şi-s eu stapânul! / Hai, că pun eu azi la cale / Toate duhurile sale! / Ştiu pe dinafară / Farmecele lui, / Şi minuni, ca dânsul, / Fac, fără să-i spui... Mătură netoată, / Stai pe loc, îţi spun! / Băţ, ce-ai fost odată, / Nu mai fi nebun!”, sună câteva versuri din piesa lui Goethe.
Publicaţia franceză enumeră următoarele boroboaţe ale ucenicilor politicieni: „Să tragem puţin de timp, să promitem că-i vom ajuta dar să nu facem nimic, să lăsăm să planeze incertitudinea, o strategie ideală pentru a da puţin brânci monedei euro, spre bucuria exportatorilor vechiului continent.”
Chiar şi presa germană, prin „Handelsblatt”, recunoaşte, printre altele însă, „rolul” jucat de Merkel în adâncirea crizei: „Criza din Grecia a lovit ca un tunet încrederea în moneda unică, ca urmare a politicii confuze de la Brussel şi a întârzierii agonizante a Berlinului în contextul alegerilor din North Rhine-Westphalia.”
Capcana euro
Apropo de euro, fireşte că analiştii dezbat deja de o bună bucată de vreme destinul monedei unice: dacă Grecia va fi nevoită să renunţe la euro pentru a se salva şi dacă acest lucru nu va duce la dispariţia acesteia. Potrivit „The Economist”, chiar şi dacă ar da faliment (ceea ce nu este cazul), pentru Grecia va fi foarte greu să renunţe la euro. La fel cum preşedintele Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet, a respins (cum altfel?), aceast scenariu.
Pe de altă parte, premiantul Nobel, americanul Paul Krugman, observă şocul suferit de moneda euro, după ce aceasta a devenit o adevărată vedetă în ultimii ani, întrecând aşteptările multor analişti cu privire la şansele sale de supravieţuire. Deşi problema destinului euro era aproape scoasă din discuţie în ultimul timp, iată că, brusc, se pune din nou: da, euro a reuşit să se impună, în ciuda multor sceptici, dar iată că acum pare să fi fost o idee proastă, tocmai datorită argumentelor acestora.
Acum toată lumea se concentrează asupra problemei deficitului bugetar, ce pare o simplă poveste a guvernelor ce nu-şi pot controla cheltuielile, însă aceasta este doar o parte a greutăţilor Greciei, mult mai puţin a Portugaliei şi deloc a Spaniei.
Adevăratul impas este acela că, în urmă cu trei ani, niciuna dintre aceste ţări nu părea au se confrunta cu o aşa mare problemă de fiscalitate. Chiar deficitul bugetar al Greciei în 2007, raportat la PIB, nu era mai mare decât cel al SUA din anii 1980, în timp ce Spania avea un surplus fiscal. Iar în ultimii ani, toate aceste ţări au atras fluxuri consistente de capital străin, în mare parte pentru că apartenenţa la zona euro a determinat pieţele să considere drept sigure obligaţiunile emise de aceste ţări.
A urmat apoi criza, iar fluxurile de capital au secat, veniturile s-au prăbuşit iar deficitele au explodat. Iar apartenenţa la zona euro, care a momit investitorii, se dovedeşte acum a fi fost o capcană.
În ce constă această capcană? În vremurile în care banii se găseau uşor (easy money), salariile şi preţurile în aceste ţări în criză au crescut mult mai rapid decât în alte state europene. Acum, că respectivele fonduri nu mai există, trebuie să se revină la costurile iniţiale. Acest lucru este însă mult mai greu de făcut acum decât atunci, când fiecare ţară avea moneda proprie.
Atunci, costurile puteau fi reduse prin ajustarea cursului de schimb valutar. Astfel, Grecia putea să-şi reducă valoarea salariilor comparativ cu cele ale Germaniei, pentru a-şi menţine nivelul competitivităţii, prin simpla reducere a valorii monedei locale faţă de cea a mărcii germane.
Deflaţia este singura alternativă
Acum, când ambele ţări au aceeaşi monedă, singura alternativă de reducere a costurilor în Grecia este o combinaţie între inflaţia germană şi deflaţia greacă. Iar cum germanii nu vor accepta inflaţia, rămân grecii cu deflaţia.
Problema este că deflaţia (scăderea salariilor şi a preţurilor în acelaşi timp) este oriunde şi întotdeauna un proces foarte dureros, ce implică, inevitabil, o recesiune prelungită şi şomaj ridicat. Şi care agravează, în acelaşi timp, problemele datoriei private şi publice, pentru că veniturile se reduc în timp ce datoria rămâne la fel. De aici criza.
Problemele fiscale ale Greciei ar putea fi controlate dacă perspectivele creşterii economice în următorii ani ar fi măcar moderat optimiste. Dar nu sunt, consideră, Krugman.
Potrivit Standard&Poor’s, PIB-ul Greciei va reveni la nivelul din 2008, dinainte de criză, abia peste nouă ani, în 2017, ceea ce înseamnă că va fi greu ca această ţară să depăşească impasul, apreciază analistul american. S-a ajuns exact în situaţia de care se temeau criticii monedei unice. Renunţarea la posibilitatea de ajustare a ratei de schimb, avertizau aceştia, va provoca viitoare crize, ceea ce s-a întâmplat.
Ce se va întâmpla, aşadar, cu euro? Până acum, mai toţi analiştii considerau că renunţarea la euro ar fi practic imposibilă, pentru că ar însemna o prăbuşire a sistemului bancar. Dar dacă o ţară va fi nevoită să intre în incapacitate de plată, băncile se vor confrunta oricum cu retrageri de fonduri, ceea ce ar deschide uşa spre ieşirea din zona euro.
Krugman consideră, aşadar, că euro este în pericol, dacă liderii europeni nu vor acţiona rapid pentru salvarea Greciei, pentru a evita astfel o reacţie în lanţ. (Salvare care s-a întâmplat, până la urmă, duminică).
Lecţia: Unde este bătrânul vraci?
Dar să vedem ce lecţie putem învăţa din criza Greciei. Ceea ce a arătat, de fapt, această criză, spune Krugman, este pericolul de a-ţi pune o cămaşă de forţă pe considerente politice. Când au aderat la euro, guvernele Greciei, Portugaliei şi Spaniei au exclus posibilitatea de a face greşeli, precum cea de a tipări prea mulţi bani, dar şi abilitatea de a răspunde flexibil la anime evenimente. Pentru că atunci când apare o criză, guvernele trebuie să poată să acţioneze. Aceasta au uitat arhitecţii euro şi este ceea ce noi trebuie să ne amintim.
Sau, cum spune Goethe:
„Şi aleargă! Curg pâraie,
Pretutindeni prin odaie!
Ce privelişte avană!
Vraciul! — Maistre, fă-ţi pomană!
Duhurile tale,
Doamne,-şi fac de cap
Le-am chemat, şi-acuma
Nu mai pot să scap!
— Măturice!
Stai cuminte
Ca-nainte...
Căci la vreme
Doar bătrânul vraci aice,
Duhuri, poate să vă cheme!”
