După o iarnă (meteorologi­că) lungă, care a accentuat efectele crizei (cel puţin la nivel psihologic), România trăieşte o primăvară politică accelerată. Până la urmă, tot criza e de vină: nevoia de diversiuni a Puterii se împleteşte armonios cu metoda specific naţională a improvizaţiei.

Agenţia Naţională de Integritate
După cum se ştie, pe o sesizare mai veche a avo­caţilor doctorului Brădiş­tea­nu, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale mai multe articole din legea de constituire a Agenţiei Na­ţionale de Integritate. Panică în bibilici! Lung prilej de vor­be şi de ipoteze! Unii spun că judecătorii Curţii se aflau în anchetă… Alţii susţin că legea în cauză era, ori­cum, făcută „pe genunchi”. Ca întotdeauna în politică, adevărul este în ambele părţi.
Chiar dacă vă voi părea retrograd şi reacţionar, cred că înţelegerea situaţiei ar trebui să pornească de la întrebarea: „De ce era nevoie de ANI?”, cu extensia: „De ce era nevoie de DNA?”. Dacă pri­vim la rece, vedem că aceste două instituţii dublează in­stituţiile clasice, „corupţia” şi „integritatea” fiind categorii tratate şi reglementate în orice sistem juridic mo­dern. Desigur, se poate spu­ne că agenţii de integritate şi chiar Parchete specializate există în multe alte ţări, une­le cât se poate de respecta­bi­le în ceea ce priveşte nivelul spiritului civic. Un alt argument este că, în România, în momentul aderării la UE şi în perioada integrării, a fost şi este, în continuare, necesar un efort suplimentar, dat fiind nivelul ridicat al co­rup­ţiei, fapt pe care îl recunosc toţi actorii spaţiului public românesc. Cu toate acestea, repet, instituţiile de tip DNA sau ANI sunt dubluri ale sistemului juridic. Dacă în ţări cu o democraţie mai funcţio­nală această dublare poate fi corectă, în sensul că atribu­ţiile pot fi clar separate şi cele două tipuri de instituţii colaborează normal, în Ro­mâ­nia, cel puţin din 2005 în­coace, s-a dezvoltat un soi de concurenţă şi, chiar mai rău, de polarizare politică. Aceas­tă polarizare - nu ştiu cât de reală - a fost exacerbată de presă (de ambele tabere din presă!) care a impus imagi­nea publică a DNA şi ANI ca fiind partea „băsesciană” şi, de cealaltă parte, ÎCCJ, CNM, AMR şi chiar Curtea Consti­tu­ţională, ca fiind partea „anti-băsesciană” a aceleiaşi justiţii române.
Până la urmă, într-un stat, puterea este dată de triunghiul Interne, servicii se­crete şi justiţie (şi, în cazurile mai „exotice”, cu armata se ajunge la un pătrat). Traian Băsescu are, şi el, dreptatea lui: nu poate să considere că deţine puterea atât timp cât cel puţin una din laturile triunghiului îi scapă de sub control. Acum, indiferent da­că suntem pro sau contra pre­şedintelui, după şase ani, imaginea unui Traian Băses­cu în conflict cu o parte a magistraţilor s-a impus atât de puternic încât conflictul există, chiar dacă „părţile be­ligerante” nu s-ar recunoaşte ca atare.
Episodul ANI are, din acest punct de vedere, o va­loare simbolică: este o fortificaţie pe care Puterea a pierdut-o. Graba cu care Traian Băsescu a cerut parlamenta­ri­lor celeritate şi aşa-zisul proiect îmbunătăţit al Gu­ver­nului denotă o determi­nare care depăşeşte voinţa politică şi intră în domeniul patologiilor politice. Puterea nu vrea o ANI oarecare, ci pe „această” ANI, cu dl Macovei în frunte, chiar cu preţul ridicolului şi absurdului pe care îl implică cele două ti­puri de declaraţii - „publice” şi „confidenţiale” - care, de fapt, golesc ANI de conţinut! După cum, ca să fim impar­ţiali, şi Opoziţia contestă „această” DNA şi „această” ANI. Cele două tabere nu apără, niciuna, principii, ci pe oamenii care „aplică” principiile.
De ce spun că Puterea a pierdut o fortificaţie? Pentru că „peticirea” unei găuri are viaţă scurtă. Acum, ANI an­chetează, pardon, cercetea­ză!, după ureche. Şi nu cred că improvizaţiile pot genera o justiţie durabilă. ANI trebuie refăcută de la zero, iar pentru un astfel de demers e, într-adevăr, nevoie de ce­le­ritate maximă!

Remaniere? La toamnă!
Toată lumea, mai puţin premierul, a vorbit săptămâ­na trecută despre remaniere. Părerea mea este că discuţia a fost iscată, probabil, chiar din „laboratoarele de intoxicare” ale PDL, ca să folosesc un clişeu. Ţara merge prost, asta se vede cu ochiul liber, şi discuţiile despre remanie­re mai deschid un pic supapa nemulţumirilor: „Nu-l mai înjuraţi pe ministrul X, că oricum îl remaniază acuş-acuş!”. În fapt, marea pro­blemă a Puterii, mai precis a preşedintelui, este criza de timp. Aşa cum repet cam în fiece săptămână, Traian Bă­sescu ştie că 2010 este ulti­mul an în care poate să îşi atingă - durabil - obiectivele politice. Guvernul trebuie deci să facă „reformă cu ori­ce preţ” şi abia după aceea „să moară”.

Alegerile pe locurile vacante
Un subiect destul de pu­ţin prezent în topul agendei media a fost cel al alegerilor parţiale. Cele pentru locul de deputat din Colegiul 19 Bucureşti şi cele pentru postul de primar al municipiului Râmnicu-Vâlcea.
Alegerile au avut două caracteristici marcante: pre­zenţa slabă la vot (cam o trei­me din numărul electorilor înscrişi pe liste) şi scorul con­fortabil în favoarea re­pre­zentanţilor PDL. Ce în­seamnă asta? În primul rând, confirmă teza sussem­na­tului că potenţialul de revoltă a cetăţenilor faţă de Putere este scăzut. Guverna­rea PDL-Băsescu nu a gene­rat încă suficientă nemulţu­mire pentru ca votul să de­vi­nă politic. În plus, miza celor doi ani de mandat este relativ mică. În cazul lui Teo Tran­dafir, avem, iarăşi, de-a face cu o improvizaţie: de ce se preferă candidatura unei persoane venite „ieri” în partid, fără experienţă politică, fără, măcar, convingeri doctri­na­re? Răspunsul e unul sin­gur: tipul respectiv de can­dida­tură avea şansele ce­le mai mari de a câştiga în fa­ţa candidatei PC, Liliana Mincă!
S-ar părea că PDL are motive de satisfacţie. Nu e adevărat! Victoriile au fost, ca să zic aşa, inerţiale: a votat aparatul de partid şi au câş­tigat cei mai „bazaţi” ca re­sur­se şi mobilizare. În schimb, PSD (în special, pentru că alegerile de la Colegiul 19 au fost o chestiune de o­noare pentru social-demo­craţi!) ar trebui să-şi pună serios întrebări în privinţa capacităţii de a răsturna un anumit curent - inerţial - al opi­niilor. Vorba lui Victor Ponta la consultările de la Co­troceni: PSD este partid parlamentar „încă”! Acum, nu cred eu că PSD nu va ac­cede în viitorul Legislativ, ori­cum ar fi sistemul electo­ral, dar, dacă nu va găsi noi resurse (în primul rând de inteligenţă politică), va ră­mâ­ne un partid de 20% sau chiar mai puţin.

UNPR
„Lansarea” UNPR, în a­cest început de mai, nu e un eveniment politic major, ori­cât se străduiesc domnii Oprea, Diaconescu & Comp. să convingă, prin declaraţiile publice. La fel cum spuneam despre ANI, şi despre UNPR putem spune că e un orga­nism bazat pe persoane, nu pe principii. „Diferenţa spe­ci­fi­că” pe care o clamează une­­pe­riştii (ce groaznic sună!) este cea a „modernităţii”. Par­­tidul ar urma să fie de cen­tru-stânga (de ce oare se tem politicienii români să con­­stituie un partid de stân­ga pur şi simplu?), însă „mo­dern”, adică nu ca PSD. Nu mi se pare suficient!