Ecocartier, ecoconstrucţie, ecotransport, ecourbanism, oraş ecologic, localitate verde, oraş durabil... Sunt termeni deveniţi aproape obişnuiţi în mass-media, discursul ecologist sau în lozincile politicienilor! Iar, dincolo de orice, chiar realităţi în unele zone ale planetei.
Într-adevăr, după publicarea raportului Brudtland (1987) şi desfăşurarea unor conferinţe mondiale sub egida ONU, precum cea de la Rio de Janeiro (1992) şi Johannesburg (2002), conceptul de „dezvoltare durabilă” s-a diseminat rapid, până la a deveni o expresie la modă, chiar dacă fondul şi mai ales consistenţa sa practică au rămas, ca de obicei, mult în urma formei. În materie de urbanism, el şi-a găsit o reflectare majoră în Carta de la Aalborg (1994) privind oraşele durabile. În concret, proiectul „oraşului durabil” fixează 4 mari teme de urmărit, preluate din Agenda 21, adoptată la Rio: o dimensiune socială şi o alta economică, viabile, menite să asigure condiţii comparabile de existenţă pentru generaţiile prezente şi viitoare; conservarea şi gestionarea resurselor naturale şi compatibilizarea exigenţelor protecţiei mediului cu cerinţele creşterii economice; sporirea rolului grupurilor de populaţie, a organizaţiilor neguvernamentale; diversificarea şi consolidarea mijloacelor de punere în operă (ştiinţifico-tehnice, instituţionale şi de cooperare).
Fiecare oraş ecoresponsabil şi-a stabilit, în ultimele decenii, o strategie proprie în domeniu, o Agendă 21 locală. Pe conţinut, măsurile nespaţiale se referă, de pildă, la consumul energetic, respectiv reducerea energiilor fosile şi substituirea lor cu cele regenerabile, economisirea apei prin reciclarea apelor uzate şi pluviale, gestionarea eficientă a deşeurilor ori sporirea suprafeţei şi calităţii spaţiilor verzi ş.a.
În plan spaţial, obiectivele urmărite sunt legate de densitatea urbană raţională şi mobilitatea fluxurilor urbane, în special în materia transporturilor, prin aplicarea unei gestiuni raţionale, eficiente şi pe deplin cuplate la exigenţele asigurării unui mediu de calitate, ca element indispensabil al nivelului de viaţă.
În fine, se afirmă noi forme de guvernanţă, de parteneriat, de democraţie participativă, care să depăşească datele democraţiei reprezentative aflată în criză, şi un sistem de decizii autoritar şi arbitrar. Informarea şi participarea publicului la luarea deciziei care îl vizează, accesul rapid, facil şi eficient la justiţie în garantarea drepturilor sale şi dialogul permanent dintre administraţie şi cetăţeni sunt datele indispensabile ale noii democraţii urbane. S-au înregistrat deja experienţe de eco-cartiere, care prefigurează soluţii reale, precum cele ale cartierului Bedzet din Londra, Vauban (Freiburg), Kronsberg (Hanovra), Vestebro (Copenhaga), Hammerby Sjostad (Stockholm) sau chiar la nivelul oraşelor în care politica de mediu a devenit o prioritate (Manchester, Barcelona, Hanovra).
Ordonarea urbanistică, forma arhitecturală şi imperativul ecologic se integrează astfel unui demers complex de nouă dezvoltare, menită să asigure bunăstarea individului pe termen lung, în contextul cadrului general - antropic şi natural - de existenţă.
Cred că aplicarea unor asemenea idei la situaţia oraşelor româneşti, în frunte cu Bucureştiul, nu-şi are rostul. Cel puţin deocamdată...
