Proza lui Cătălin Mihuleac din „Zece povestiri multilateral dez­vol­tate”, Cartea românească, are calitatea că nu plictiseşte cititorul niciodată. Prozatorul are o scrii­tu­ră nervoasă, neliniştită, caus­tică. Cele zece povestiri nu sunt multi­la­teral dezvoltate şi nici nu pre­tind să fie. Spre deosebire de „so­ci­e­­tatea so­cia­lis­tă” care avea această preten­ţie şi în care po­vestirile se petrec sau, mă­car, cu care au le­gă­tură. Autobiograficul nu e de­loc mascat la Cătălin Mihuleac. Aş spu­­ne chiar că de aici vine farmecul poveş­tilor - din faptul că au­to­rul le-a şi trăit, măcar în parte, că este implicat în ele, cum arată cu tăioasă au­toironie, şi, în orice caz, e pe de­plin credi­tabil. Volumul lui Cătălin Mihu­leac se în­ca­drea­ză trendului care, dacă ar trebui să poar­te un nu­me, s-ar numi după un vo­lum colectiv a­pă­rut mai de mult: „Cartea roz a comunismului”. În comunism oamenii au trăit prost, dar s-au distrat bine, în special pe sea­ma as­pec­te­lor groteşti ale propriei lor vie­ţi. Cătălin Mi­hu­leac nu e nostalgic şi chiar ex­pli­că în­tr-un text caustic ce sunt nostalgi­cii, dar se trezeşte câteodată cu câte un re­gret - de pildă, la desfiinţarea armatei obligatorii prin tortura căreia a trecut cu greu. Uite-aşa mă apucă şi pe mine un fel de mândrie că am trăit chestii care, povestite acum unor oa­meni de 20 de ani, pot fi considerate SF-uri: de exemplu, cluburile clandestine de bridge şi servi­ciul la cantina studenţească, pe care evi­dent că noi, localnici din oraş, nici nu o fo­loseam, şi care consta, între altele, în spă­la­rea a 3.000 de tăvi de inox de 3 ori pe zi de că­tre 20 de inşi. Povestirile lui Mihuleac abun­dă de asemenea lucruri, pe unele chiar le ui­tasem. Sigur că prozele nu se limitează la în­şirarea acestor fenomene tipice pentru ceea ce se nu­mea SSMD. Ele au acţiune coerentă, adesea pal­­­­­pitantă, personaje variate şi dia­lo­guri in­spi­rate. Cea mai izbutită piesă din cele zece este cea in­ti­­tu­lată „Nea Ghiţă şi Nea Vali: doi regi”. Căci regi erau, deşi neîn­co­ro­­­n­aţi: unul era „naş” pe tren, al­tul chelner la vagonul restaurant. Aveau doi co­pii, băiat şi fată, pe care îi visau me­­dici şi pentru care per­cepeau birul în re­ga­tele lor pe osii şi bo­ghiuri fa­vo­rizând in­frac­ţiunea nevinovată de a călători fără bilet, respectiv comi­ţând-o pe cea de fals şi uz de fals asupra berii, completa­te nevinovat cu apă şi dero. Chib­zuiţi, cei doi regi şi-au îm­pins co­piii spre o căsătorie dinastică, lucru pe­­tre­cut fix în anul şase de medicină. După absol­vire, cuplul do­tat cu apartament şi Da­cie 1300 full option a fost trimis în voiaj de nuntă în Occi­dent pe ba­ză de pile şi şpăgi. Cum orice naş îşi are na­şul, regii au rămas fă­ră ur­maşi, care au plecat în lume fără ră­mas bun sau vreun cuvânt ul­terior, şi fără re­ga­te­lor lor, de­tronaţi la pensie peste noapte. Că­­să­to­ria fuse­se şi ea parte din pla­nul odra­s­le­lor ne­recu­noscă­toa­re. Cătălin Mi­hu­leac po­ves­­teş­­te totul strălucitor, grăbit, precis, sarcastic. L-am şi prins, chiar pe motiv de grabă probabil, cu câteva inadvertenţe: car­nea de vier nu poate fi consumată şi ni­meni nu creş­te vieri pentru consum. Apoi, niciun cal folosit la mun­­că nu are treabă cu iepu­şoa-re­le, rezerva­te doar ar­mă­sa­rilor. Vita de mun­că e musai ju­gănită! De­ta­lii… Mai grav: un po­pă ortodox, fie şi preot militar de după 1989, nu poate fi flăcău cu planuri matrimo­nia­le pentru că, da­că nu era căsătorit, nu era miruit popă. As­tea aşa, ca un omagiu - să va­dă prietenul meu că l-am citit cu atenţie mă­rită. Cătălin Mihu­leac este un autor care ştie să-şi încânte cititorii.