Criza financiară izbucnită în 2008 poate fi asemănată cu o schemă Ponzi, o escrocherie financiară gen Madoff (sau FNI şi Caritas în variantă autohtonă), este concluzia, puţin şocantă poate, a economistului american Paul Krugman, laureat al premiului Nobel.
Schema frauduloasă Ponzi, după numele escrocului italian cu acelaşi nume de la începutul secolului trecut, presupune amăgirea investitorilor cu returnarea unor câştiguri rapide mult mai mari decât cele obişnuite de pe piaţă, dar care erau plătite nu din profituri obţinute real prin diverse investiţii ci chiar din banii aceloraşi investitori, cu condiţia ca numărul acestora să crească permanent. O astfel de „roată” este, fireşte, destinată eşecului, întrucat plăţile ce trebuie făcute investitorilor ajung la un moment dat să depăşească încasările.
Cum a funcţionat schema Ponzi în sistemul financiar? Expansiunea puternică a băncilor, care s-au întrecut în a acorda credite, a determinat o continuă apreciere a valorii activelor, principalul element de atracţie a investitorilor, care a ascuns astfel riscurile reale: unul dintre exemple este faptul că bula imobiliară a mascat riscul creditelor tip subprime din SUA. Mai devreme sau mai târziu, un astfel de balon se va desumfla, la fel ca într-o schemă Ponzi, şi totul se va prăbuşi.
De fapt, chiar Bob Shille, în celebra carte „Irrational Exuberance” a subliniat că un balon (bubble) este, de fapt, o schemă Ponzi, care nu necesită un act de fraudă deliberat însă are aceleaşi consecinţe.
Ce s-a întâmplat în perioada dintre 1980 şi 2008? În locul unui sistem financiar în care profiturile au fost realizate în lipsa competiţiei, a apărut un sistem în care profiturile s-au creat prin dezinformare şi percepţii greşite.
Inovaţia financiară a creat active, în special obligaţiuni garantate cu active (asset-backed securities), care au fost considerate multă vreme, în mod gresiv, ca fiind sigure şi evaluate ca atare. Astfel a operat sistemul financiar: s-a împrumutat ieftin pe baza respectivelor obligaţiuni considerate sigure şi a investit câştigurile în active care păreau să aducă randamente ridicate, ceea ce nu se întâmpla în realitate. Aşadar o uriaşă, neintenţionată (chiar dacă nu în intregime, totuşi) schemă Ponzi, care în final a clacat. Iar fără o reformă radicală, se va întâmpla din nou, consideră Krugman.
Acesta face şi o asociere cu problema pesos-ului mexican din anii 70, când respectiva monedă avea un curs fix faţă de dolar, însă dobânda titlurilor de stat mexicane era mult mai mare decât a celor americane, întrucât investitorii considerau că există un risc de depreciere, cu toate că probabilitatea era destul de redusă.
Astfel că investitorii puteau obţine uşor câştiguri aparent sigure: împrumutau dolari cu dobânzi mici, îi schimbau în pesos şi cumpărau obligaţiuni mexicane. La scadenţă, încasau profitul în pesos, îl schimbau în dolari la aceeaşi valoare, cursul fiind fix, şi astfel obţineau un profit garantat.
Cu toate acestea, la un moment dat moneda mexicană a fost lăsată sa floteze liber faţă de dolar şi a urmat o inevitabilă depreciere.
