Laşitatea nu înseamnă doar să eviţi sau să fugi, tot laşitate este şi dacă nu-ţi pasă. Aceste cuvinte, ale regretatului scriitor Octavian Paler, sunt perfect valabile în ceea ce priveşte caracterizarea actualei echipe guvernamentale.
Despre laşitatea Guvernului vreau să scriu şi veţi vedea că nu exagerez cu nimic. Mă rog, talibanii în a-l susţine pe Traian Băsescu ar fi în stare să spună că garoafa e lalea, viloiul lui Videanu o cocioabă, EBA o Marie-Rose Mociorniţa şi am putea continua cu exemplele.
Dar nu pentru ei scriu, ci pentru cei care nu şi-au spălat creierele şi pot trage singuri concluzii, din cifre şi situaţii concrete, nemestecate şi livrate de armata de purtători de vorbe ai preşedintelui şi premierului, care lovesc cu laşitate, pe la spate. Nu acceptă confruntări faţă în faţă, în schimb apelează la ameninţări, amenzi, discreditări.
„Evoluţia economiei arată clar faptul că, fără reforme, vom ajunge în situaţia Greciei”. Această afirmaţie o face chiar premierul României. Emil Boc, cel însărcinat cu reformele şi gestionarea crizei, ca să fim bine înţeleşi. De cealaltă parte, mediul de afaceri cere imperios Guvernului o strategie pe doi-trei ani, care să scoată România din criză.
Tot oamenii de afaceri, cei care au făcut cele mai mari sacrificii pe timpul crizei, atât financiare, cât şi de resurse umane, explică faptul că, pentru evitarea derapajelor, trebuie aplicate, până la urmă, măsurile cerute de FMI şi Uniunea Europeană, printre care: reducerea cheltuielilor publice cu măcar 10% şi adoptarea de măsuri directe pentru creşterea producţiei prin investiţii publice majore. De exemplu, reabilitarea termică a blocurilor ar trebui să ia amploare, programe de genul 20.000 de case la ţară, Fondul Naţional de Investiţii să devină operativ într-o lună, iar programul „Prima Casă” să iasă din blocajul birocratic. Ar mai fi nevoie, de ase-menea, şi de relansarea creditării industriale.
Dar cine să asculte patronatele, cine să bage în seamă sindicatele, cine să-i apere pe pensionari, magistraţi, profesori, doctori? Cine să conducă, de fapt, ţara? Sloganul „Nu sunt bani!” nu mai poate fi crezut de nimeni, atâta vreme cât nici preşedintele, nici premierul, nici miniştrii nu dau propriul exemplu de reducere a cheltuielilor cu aparatele lor birocratice stufoase. Nu atâta timp cât în primăriile PDL se cumpără pe bandă rulantă hârtie, pixuri, tonere, ascuţitori de zeci-sute de mii de euro, prin încredinţări directe succesive, până la suma permisă, numai ca să se evite licitaţiile la care ar putea participa şi alte firme, cu preţuri mai bune decât cele ale prietenilor care dau comision. Sau atâta timp cât premierul pune la ghilotină doar pensiile şi salariile bugetarilor mărunţi, nu şi cheltuielile cu deplasările, cu protocoalele, cu pomişorii şi floricelele plantate în neştire în diferite curţi de palate, mai ieri cumpăram şi avioane, pe când şi o navetă spaţială?
Întrebam cine să se ocupe de conducerea ţării? Păi cine, oare? „Bolşevicii de la PDL”, cum i-a numit preşedintele Băsescu, UDMR-iştii, care au o singură grijă - cum să cadă mereu în picioare la putere, independenţii - care au mai mulţi preşedinţi decât aderenţi?
Şi-atunci ne mai mirăm că, într-o astfel de ţară, ditamai premierul îşi permite să ameninţe populaţia că România va ajunge în faliment, ca Grecia, dacă nu se fac reforme. Se ocupă cumva altcineva, în afară de guvern, de reforme, într-o ţară de pe lumea asta? E îndreptăţit orice cetăţean de pe stradă să intre în Palatul Victoria, să se aşeze pe un scaun şi să–şi revendice dreptul de a face reformă? Nu este aceasta apanajul puterii politice?
Cei care s-au luptat pentru a ajunge la frâiele puterii acum nu fac altceva decât să acuze în stânga şi-n dreapta că nu sunt înţeleşi şi ascultaţi şi îşi maschează lipsa de soluţii prin atacuri imorale la adresa opoziţiei, presei, societăţii civile.
Dar chiar să scrâşnească premierul la cetăţeanul de rând nu mă aşteptam! Să meargă cu indolenţa atât de departe! Sau cu laşitatea, în sensul că numai o persoană laşă nu-şi asumă responsabilităţi, neîmpliniri, decizii greşite.
Actuala putere nu are nici măcar bărbăţia să-şi admită eşecurile şi nici să accepte că numele crizei e guvernarea Băsescu - Emil Boc. Mare dreptate avea Tudor Muşatescu, dacă tot am început vorbind despre laşitate, când spunea că laşitatea este sentimentul care nici măcar n-are curajul să spună cum îl cheamă.
