Foamea după voturi, dar mai ales după bani face posibilă, practic, adoptarea oricărei legi în Ro­mâ­nia! Este reacţia firească la un ultim exemplu de acest gen reprezentat de Legea nr. 54 din 19 mar­tie 2010 pentru abrogarea alin. (2) şi (3) ale art. 34 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic. Iată, pe scurt, faptele. Textele legale astfel înlă­tu­rate din respectivul act normativ, adoptat în urmă cu 2 ani, stipulau că: a) proprietatea fo­restieră nu poa­te fi divizată sub limita de 1 hectar şi b) în cazul în care, prin deschiderea unei succesiuni, din cau­za numărului de moştenitori, se creează posibilitatea nerespectării acestei dis­poziţii, moşteni­rea se constituia în favoarea unui/unor moştenitor/moştenitori, la nivelul mi­nim de 1 hectar, cu plata de sultă de către cel/ cei în favoarea că­ruia/cărora s-a constituit moş­tenirea. După cum se poate observa, se ur­mă-rea, pe calea acestei interdicţii, evitarea fărâ­miţării excesive a proprie­tăţii private din importantul motiv al menţinerii in­tegrităţii fondului forestier naţional, element esen­ţial al cadrului natural al vieţii.
Dar o atare prevedere în Codul silvic deranja pe mulţi, din interese diferite, însă evidente. Aşa se face că, la puţin timp după intrarea sa în vigoare, s-au şi declanşat atacurile împotriva legii. Într-u­nul din litigiile deduse în faţa justiţiei s-a formulat chiar o excepţie de neconstituţionalitate a tex­­tului art. 34 alin. (2) şi (3), considerându-se că dispo­ziţiile sale ar contraveni imperativelor drep­tului de proprietate privată, garantate prin Legea funda­men­tală. Printr-o decizie din ianua­rie 2009, Curtea Constituţională a respins-o însă, ară­­tând că stabilirea prin lege a unei limite sub care proprietatea forestieră nu poate fi divi­zată este o măsură care dă expresie dispoziţiilor art. 44
alin. (7) din Constituţie, care obligă proprie­ta­rul ca, prin exercitarea dreptului de proprie­tate, să res­pecte, printre altele, sarcinile privind pro­tec­ţia me­diului. În plus, conservarea pădurii pre­zintă un interes general al societăţii care are prioritate, cu respectarea proporţionalităţii şi justului echilibru, în raport cu unul individual, particular.
Lovitura de graţie avea să vină însă din partea unui grup de parlamentari, mânaţi de interese uşor de bănuit, în frunte cu cele de ordin eco­nomic, care au formulat o propunere le­gis­lativă de numai două rânduri şi jumătate, pe mă­sura mes­chinăriei acţiunii lor, adoptată de restul
tur­mei fără reprezentarea a ceea ce fac în realitate şi astfel interdicţia care deranja a fost ab­ro­gată.
Prin aceasta, iniţiatorii, cu intenţie, iar restul prin culpa nepăsării, parlamentarii au mai dat încă o lovitură pădurii româneşti.
Ea continuă lanţul de măsuri neinspirate şi pă­gu­bi­toare, început cu reprivatizarea excesivă şi fără mă­surile de protecţie aferente a terenurilor fo­res­tiere, până şi a celor pe care se află parcuri naţio­nale, abrogarea unor reglementări privind împă­du­rirea suprafeţelor degradate, adoptarea unui Cod silvic mai „anemic” la capitolul referitor la con­servarea pădurilor ş.a. Iar ca o culme a ipo­criziei autorităţilor, deşi se afirmă şi se poate uşor constata că pădurea a cunoscut pierderi ire­­parabile în ultimele decenii, se susţine că su­pra­faţa forestieră a ţării... ar fi crescut!
Distrugerea pădurii, una dintre puţinele bogăţii naturale care ne-au mai rămas, reprezintă o cri­mă împotriva dreptului generaţiilor prezente şi vii­toare la un mediu de calitate, pentru care cei vi­novaţi nu pot evita angajarea răspunderii.