Viaţa pe un fragment

Ora 8.30, într-o zi oarecare. Ding-dong! „Bună dimineaţa! De la gaze. Aţi plătit factura?”. „Sigur, uitaţi-vă aici”. „Asta e penultima. Io de ultima zic”. „Păi asta e ultima pe care am primit-o”. „Nu, nene, e penultima, tai gazu’!”. Pac-pac: gaz tăiat. Nervi, telefoane, cadriluri cu ro­boţi. Nişte idioţi confundaseră adresa şi „coada de maimuţă” din mail cu o literă oarecare. Aceasta a fost o zi de muncă. Şi a mea, şi a lor. Cu mai multă vreme în urmă, remarcam cu bucurie în acest colţ de pagină că oamenii comuni încep să se desprindă, cu-ncetul, de freneziile partizanatelor politice de stadion şi bă­nuiam în asta un semn de reîntoarcere la normalitate. Doar că nu am avut inspiraţia să bag de seamă că este vor­ba de un fenomen mult mai amplu. Desprinderile de atunci au devenit veritabile falii. În perioada asta, aleşii noştri se agită cu varianta Parlamentului unicameral sau bicameral. Un referendum a dat deja un verdict. După dezbateri, în­ţeleg că se va organiza un altul, care să le confirme concluziile. Nu mă interesează prea mult chestiunea în sine,
cât sunt curios cine va mai ieşi la vot. Acum, când traversăm această criză sucită, care ne-a făcut să aflăm cât de aproape ne sunt, de fapt, cămăşile de trupuri. Nu ştiu nici cât bărbaţii din ca­pul trebii mai au impresia că ne repre­zintă. Dar ştiu sigur că azi românul de rând vorbeşte despre clasa politică cu un plictis greu, ca despre un acvariu, de unde realitatea abia se mai zvoneşte prin ziarele de cancan. Dar nefiresc este că prăpăstii au apărut pretutindeni. Între elevi şi profesori: cinicele experimente curriculare au aruncat învăţă­mân­tul într-o beznă tota­lă, unde numai carte nu se mai face. Un prieten îmi spu­nea deunăzi amărât: „Cât să repar, bătrâne? Acasă, eu l-am educat cum trebuie. Dar ăştia mi-l strică!”. Între co­pii şi părinţi. Dinamitarea orică­rui sistem coerent de valori, disoluţia ce­lor care ţineau împreună familia tradi­ţio­nală s-au prescurtat în două atitudini-şablon: pruncii îşi fac de cap, iar părinţii invocă veşnic lipsa de timp. Între pensionari şi ghişee: banii de pastile sunt tot mai puţini, iar funcţionarele acre dau din umeri. Între angajaţii firmelor private şi cei din sectorul public: spectrul celor aproape o sută de mii de disponibilizări în rândul celor de „la stat” îi face să-i pri­vească pe cei de „la patron” cu o ură ne­disimulată. Între Bucureşti şi restul ţării: aici se-nvârt banii, acolo bate vân­tul. Am ajuns să trăim fiecare pe un frag­ment din ţara asta. Al cărei obraz prinde să semene cu întinderea unui de­şert. Nu mai comunicăm între noi de­cât dacă hăulim. Aşa îmi închipui că vine moar­tea: ding-dong! „Bună dimi­nea­ţa! De la gaze. Aţi plătit factura? Nuuuuuu?”. Pac-pac: oxigen tăiat.