Foarte tânăr şi recunoscut deja de oamenii de teatru, regizorul David Schwartz face parte din generaţia care are ceva de spus din perspectiva artistului creator şi care crede în reuşita lucrului în echipă. Poate este motivul pentru care alege să facă un spectacol pe o temă controversată şi mult dezbătută a ulti­milor ani. Cea a proprietăţii. „Faceţi loc!“ este protestul unei alte generaţii decât cea încercată de suferinţele provocate de disputele in­terminabile pe un subiect sensibil. Decupaje ale aceleiaşi chestiuni legate de problema spa­ţiu­lui se intersectează într-o relatare despre urmă­rile comunismului, corupţie şi oameni şantajabili, despre o societate nepăsătoare... Un colaj al unor episoade în care judecăţi strâm­be declan­şează durere şi suferinţă. Iar la primărie nu te ascultă nimeni! Textul Mihae­lei Michailov - parte a istoriei recente - este abordat cu umor şi imaginaţie, dar în acelaşi timp tratat extrem de serios, iar personajele şi cazurile lor (teama de evacuare pentru unii sau coşmarul creditului pentru locuinţă al celor tineri) sunt puse într-o îmbinare de real şi fantezie care nu ocoleşte dramatismul si­tuaţiei. Bazat mai mult pe documentare decât pe experienţă, textul totuşi trece. La Teatrul Luni de la Green Hours, o trupă de actori cu care nu ai cum să ratezi - chiar dacă nu sunt obişnuiţi ai spaţiului „underground”, Con­stan­tin Cojocaru, Florina Gleznea, Rodica Man­dache, Virgil Mardare, Alice Monica Mari-nes­cu, Irina Mazanitis, interpreţi care în acelaşi timp cu istoria perso­na­jelor derulează şi propria istorie (prin in­ter­mediul unor interviuri filmate) - aduc în sce­nă o consistentă demonstraţie de teatru con­temporan. Sce­no­grafia este semnată Adrian Cristea.
Cu o săptămână în urmă, decernarea premiilor UNITER pe 2009  a adus cele mai multe trofee Teatrelor din Bucureşti. „Un duel“ (Teatrul Naţional Bucureşti) - cel mai bun actor/actriţă în rol secundar (Vlad Ivanov  şi Ana Ciontea) şi „Casa Zoikăi“ (Teatrul de Comedie) - cel mai bun actor/actriţă în rol principal (George Mihăiţă  şi Virginia Mirea)  sunt  o nouă confirmare a faptului că întâlni­rile de valoare între dramaturg şi creatorul de teatru capătă până la urmă recunoaşterea spectatorului (fie el şi critic!).