SFin a identificat încă din ianuarie 2009 căile de urmat pentru a nu se apela la un acord de finanţare activă din partea FMI. Printre variantele enunţate atunci s-au numărat şi restructurarea companiilor deţinute de stat în anumite sectoare, cum ar fi cel energetic, şi vinderea de pachete de acţiuni către sectorul privat. Din nefericire, guvernanţii români, în loc să prezinte străinilor o nouă ofertă investiţională, au preferat să se împrumute de la instituţiile financiare internaţionale. Asta nu înseamnă însă că ideile exemplificate de SFin nu erau valabile, pentru că, deşi guvernanţii de la noi n-au ţinut cont de ele la momentul enunţului, acestea au fost puse în practică în Polonia zilelor noastre, precum şi în România capitalistă de dinainte de 1945. Într-un târziu, săptămâna trecută, atunci când a realizat probabil succesul polonez, ministrul economiei a venit cu un plan de a vinde participaţii ale statului la OMV Petrom, Transgaz, Transelectrica sau Romgaz în valoare de un miliard de euro. Dar ce păcat că dacă se va trece vreodată de la declaraţia de intenţie la vânzarea efectivă, sumele vor veni într-un moment în care polonezii vor fi scos deja de zece ori mai mulţi bani decât noi...

Guvernul polonez condus de Donald Tusk a ales să-şi fi­nanţeze deficitul bugetar nu prin credite de la orga­nis­mele financiare internaţionale, pre­cum România, ci pe seama privati­ză­rilor. Astfel, autorităţile de la Var­şovia au elaborat anul trecut un plan de vânzare a participaţiilor statului la câ­teva dintre cele mai importante companii, printre care se numără gru­puri-le energetice Polska Grupa Ener­ge­tyczna (PGE), Enea, Tauron şi Pak, ra­finăria petrolieră Grupa Lotos, compania minieră Lubelski Wegiel Bog­dans­ka, producătorul metalurgic KGHM Polska Miedz, banca PKO Polski şi o serie de combinate chimice.
E important de menţionat că mo­dalitatea de privatizare pentru care au optat polonezii este listarea la bursă a activelor de stat, astfel încât nu doar bu­getul ori companiile privatizate ca a­tare vor avea de câştigat, ci şi investitorii locali, cum ar fi fondurile de pensii private, care gestionează  active de peste 40 de miliarde de euro.

Modelul polonez...
Planul polonez a început să-şi arate roadele încă din ultimele luni ale anului 2009. PGE, cea mai importantă companie energetică, a reuşit să strân­gă 1,5 miliarde de euro prin vânzarea pe piaţa de capital a 15% din acţiunile deţinute de stat, oferta fiind suprasubscrisă de 7,5 ori. De asemenea, vânza­rea de acţiuni la cea mai mare bancă, PKO Bank Polski, unde guvernul controlează pachetul majoritar, a permis statului polonez să obţină 1,2 miliarde de euro de pe bursă. În plus, în ianua­rie 2010, Polonia a vândut o par­ti­ci­paţie de 10% la KGHM, al doilea mare producător de cupru din Europa, pentru circa 720 de milioane de dolari.
Se vede că, spre deosebire de Emil Boc, care a vegheat permanent ca poli­ticul să dicteze economicului, ca-n co­munism, Donald Tusk a mers pe mâ­na economiei de piaţă. El a explicat că „privatizarea este importantă nu doar pentru că va aduce venituri de 6-7 mi­liarde de euro în 2010, ci şi pentru că statul ar trebui să aibă o prezenţă cât mai redusă în economie. (...) O mai ma­re competitivitate şi o creştere a eco­nomisirii sunt posibile într-o eco­no­­mie care e reglementată cât mai pu­ţin, în care libertatea, competiţia şi pro­prietatea privată sunt valori-cheie”.

... seamănă cu cel romånesc interbelic
Am ajuns într-un punct în care se observă că „modelul polonez” seamă­nă leit cu cel românesc din perioada in­terbelică. Dacă statul ţine cu tot di­nadinsul să păstreze controlul asupra câtorva companii-cheie, nu înseamnă că trebuie să le frâneze dezvoltarea. Hai­deţi să vedem câteva exemple de atunci. Societatea Naţiona­lă de Gaz Me­tan, cea care îngloba atât produ­că­to­rul (Romgaz), transportatorul (Trans­gaz), cât şi distribuitorii de gaze naturale, a pornit ca o companie a statului, dar la care, în anii ’40, acesta mai de­ţi­nea doar 58,6% din acţiuni, restul fiind în posesia capitalului privat, procu­rân­du-se astfel investiţiile necesare pentru asigurarea capacităţii optime de producţie şi transport. La fel se în­tâmpla şi la „Societatea de Difuziune Radio-Telefonică din România”, unde statul deţinea 60% din acţiuni şi parti­cularii - 40%.
De fapt, cam orice societate na­ţio­nală interbelică era listată la Bursă şi avea acţionariat particular, chiar mi­noritar. Capitalul privat era acţionar la „Societatea Anonimă Română de Te­le­foane” (actualul Romtelecom) sau la „So­cietatea Comunală a Tramvaelor Bu­cureşti” (Regia Autonomă de Tran­sport Bucureşti). Mergând până într-a­colo încât şi Banca Naţională a Ro­mâniei era o instituţie listată, iar cota de capital deţinută de stat s-a micşorat de la 30% în 1880, anul înfiinţării, la doar 10% în perioada interbelică. E drept că în acea vreme nu exista Pe­trom, însă erau o grămadă de compa­nii petroliere cotate la bursă: Astra Ro­mână, Steaua Română, Petrol Block, Concordia, Industria Română de Pe­trol (IRDP), Petrolul Românesc etc. Multe dintre acestea erau listate însă şi la bursele din străinătate: Astra Ro­mână la Paris, Amsterdam, Anvers şi Zürich, Concordia la Paris, Bruxelles, Anvers şi Zürich, Steaua Română la Paris, Basel, Frankfurt, Geneva şi Zü­rich, Petrol Block la Paris, Lille, An­vers, Liège şi Zürich.

În loc de bursă, avem datorii la FMI
În vremurile noastre, pe când po­lo­nezii listează IPO după IPO, ob­ser­văm că la BVB regăsim 11,5% din Trans­gaz. În niciun caz sectorul privat nu deţine peste 40% din întreaga societate naţională de gaz metan, ca în anii ’40, chiar socotind ce s-a privatizat la ni­ve-lul distribuţiei.
Mergând mai departe, la industria petrolieră, observăm că OMV Petrom are 8,24% din capitalul social cotat la bursă, la care se adaugă 21,22% din ac­ţiunile transportatorului de ţiţei prin conducte Conpet şi 30,38% din ca­pitalul Oil Terminal. În aceea ce pri­veşte energia electrică, transportato­rul Trans­electrica e singurul cotat, cu 12,81% din acţiuni.
Din celelalte societăţi naţionale listate la bursă în perioada interbelică nu se regăseşte niciuna la cota BVB. Romtelecom are deja un acţionar majoritar privat, operatorul de telecomunicaţii grec OTE, însă e inexplicabil de ce statul român nu încearcă să vândă prin intermediul pieţei de capital pachetul pe care-l mai deţine. Ra­diodifuziunea este o companie pu­blică şi se „hrăneşte” din taxa radio, iar fosta societate de tramvaie ajunsă regie de transport local este amplu sub­venţionată din bugetul Primăriei Capitalei. Despre BNR nu mai discu­tăm, fiindcă au trecut vremurile când băncile centrale erau private şi listate la bursă...

La spartul tårgului
Deşi portofoliul de companii unde statul este acţionar majoritar e infim reprezentat la bursă - amintind parcă de sloganul „Nu ne vindem ţa­ra!” -, la nivel de declaraţii de intenţie guvernanţii bat toate recordurile de audienţă. Bunăoară, potrivit memorandumului de săptămâna trecută al Mi­nis­terului Economiei, statul îşi propune să obţină peste un miliard de euro prin vânzarea acţiunilor deţinute la mai multe companii din sectorul energetic, sumele urmând să fie utilizate pentru investiţii în domeniu.
Societăţile deja listate la BVB sunt primele vizate, deoarece în cazul lor procedura poate fi declanşată ceva mai rapid. Suma principală ar urma să provină de la Petrom, unde se pro­pune spre vânzare la bursă 12,64% (580 de milioane de euro) din pa­che­tul de peste 20% pe care-l deţine sta­tul. La Oil Terminal, statul vrea să ră­mâ­nă ac­ţio­nar majoritar, aşa că ar scoate la vân­zare numai 8,62% din acţiuni. La Con­pet, din cele 58,72% de acţiuni pe care le deţine statul, se oferă 7,72%. Alte su­me importante ar urma să provină din vânzarea a 15% din ac­ţiunile Trans­electrica sau 15% din Trans­gaz. 
În ceea ce priveşte listarea unor companii care nu se regăsesc la cota BVB, memorandumul menţionează Romgaz, unde statul are 85,01% din ac­ţiuni şi propune listarea a 15%, precum şi vânzări la o serie de companii cu acţionariat majoritar privat, dar unde statul mai deţine pachete, cum ar fi cele două societăţi de distribuţie a ga­zului şi cele de distribuţie a electrici­tăţii administrate de Enel şi E.ON. Şi să nu uităm nici Fondul Proprietatea (FP), fiindcă dacă acesta ar fi listat ar ajunge implicit pe piaţă alte pachete de acţiuni la companiile energetice: OMV Petrom - 20,11%, Conpet - 20,06%, Oil Terminal - 10%, Transelectrica -13,5%, Hidroelectrica - 19,94%, Nuclear­elec­trica - 9,73%, Romgaz - 14,99% etc.

Chiar dacă se va face, durează
Totuşi, chiar dacă memorandumul nu se va dovedi un nou balon de să­pun, ofertele publice secundare de vân­zare a pachetelor de acţiuni la societăţile deja listate pe bursă vor dura minimum două-trei luni de la data reglementării lor prin mai multe ho­tă­râri de guvern, susţine Adrian Lupşan, directorul general adjunct al societăţii de brokeraj Intercapital Invest. În timp ce la companiile nelistate, unde trebuie realizate oferte publice primare de vânzare (cum ar fi Romgaz), e greu de crezut că acţiunile vor fi tranzac­ţio­nate mai devreme de anul viitor. De asemenea, Fondul Proprietatea se va lista cel mai curând în septembrie dacă nu cumva politicienii consideră că ar da astfel semn de prea multă transparenţă.
Românii încă se mai gândesc cum să înceapă, deşi au la îndemână mo­delul României capitaliste interbelice, iar polonezii au scos deja peste un mi­li­ard de euro doar din acţiunile vân­dute pe bursă la compania energetică PGE. Şi în timp ce noi aşteptăm cu înfrigurare următoarele tranşe de la FMI, guvernul de la Varşovia a de­cla­rat că se află într-o situaţie „suficient de bună” pentru a nu apela la linia de urgenţă pusă la dispoziţie de Fondul Monetar Internaţional.

Mai bine bani mai puţini decât deloc
În România ar trebui reluat procesul de va­lorificare prin privatizare a activelor statului, dat fiind că, „dintr-un motiv sau altul, priva­tizarea în România e istorie”, a declarat săp­tă­mâna trecută directorul general al ING Bank, Mişu Negriţoiu, fost ministru de stat pentru reformă în Guvernul Văcăroiu.
„În momentul în care te împrumuţi pe piaţa locală şi internaţională, de ce nu ieşi pe pia­ţă cu acţiunile şi activele de stat? Ai participaţiile de la Romtelecom, de la Petrom, de la combinatele energetice... De ce s-a oprit privatizarea în distribuţia electrică, de exemplu? (...) Este greu să te opreşti la mijloc. Poate lumea să spună că s-a mers prea departe cu privatizarea, dar eu nu cred că e adevărat”, a declarat Negriţoiu. El a precizat că există multe active ale statului care pot fi valorificate, subliniind că nu se discută despre maximizarea veniturilor, ci despre deţinerea de numerar. „Sigur că se gândesc că nu este piaţa potrivită, dar nu e vorba de maximizarea veniturilor din aceste privatizări. Până la urmă, este vorba de valoarea banilor. Cine are cash este sus, fericit”, a conchis Negriţoiu.


1870-2010: o istorie a înapoierii
Conform unei reconstituiri realizată de Angus Maddi­son, în 1870 România era tot printre ulti­mele ţări din regiune după PIB per capita, fiindcă acei 861 de dolari/locuitor („dolari internaţionali 1990”) ne plasau în urma Greciei (996), Serbiei (934) sau Por­tugaliei (926). Numai că în 1913 România urca rapid la 1.378 de dolari, reuşind să surclaseze atât Grecia (1.255), cât şi Por­tu­galia (1.244) ori Serbia (1.152). Iar potrivit unei alte eva­luări, a lui Paul Bairoch, Ro­mânia se găsea în 1870 şi în ur­ma Polo­niei, pe care reu­şea să o depăşească însă în 1910. Bairoch, la fel ca Maddi­son, certifică instalarea econo­miei româ­neşti în faţa celei portugheze, pentru că dacă în 1870 PIB-ul nostru pe lo­cui­tor era de 19,2% din cel al Marii Bri­tanii, faţă de 35,3% în ţara lusitană, în 1910 noi avansam la 28,8%, iar ei ajun­geau la 27,6%.
A urmat marea lovitură: tezaurul românesc trimis la Moscova a căzut în mâna sovietelor într-o perioadă în care banii trebuiau acoperiţi în aur. După care a venit Ma­rea Criză din anii ’30. Totuşi, bazele solide puse între 1870 şi 1914 şi-au spus încă o dată cuvântul, fiindcă în 1938 i-am depăşit şi pe cei pe care nu reuşiserăm ante­rior. Venitul naţional al României se ridica în 1938 la 110 dolari (dolari-aur), superior celui din Ungaria (108), Bulgaria (89), Por­tu­galia (81), Grecia (76) sau Turcia (62).
Ce folos însă, dacă dintr-un PIB de 600 milioane de dolari la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial am despăgubit Uniunea Sovietică cu 300 de milioane?! Şi despăgubirile în sine n-au fost nimic pe lângă cei 45 de ani de comunism. Bineînţeles că bilanţul nefericit al ulti­melor şase de­ce­nii se reduce tot la PIB. Cu un PIB/lo­cuitor la 40% din media UE-27 suntem în prezent la fel de departe ca în 1938 de media Vestului (Franţa, Germania, Olan­da, Suedia, Belgia şi Elveţia). Grecia şi Portugalia, co­da­şele dinaintea aderării esticilor, se află acum de­parte, la peste 80% din media Uniunii extinse.
În 1990, PIB-urile pe locuitor ale României şi Poloniei erau aproximativ egale, dar situaţia s-a schimbat: în vre­me ce Polonia va ajunge relativ repede la două treimi din media UE-27, România va reveni probabil la o treime. Şi coincidenţa face ca la Varşovia să funcţioneze una dintre cele mai dezvoltate burse din regiune, cam cum avea şi România în perioada interbelică. Acolo întreprinzătorii găsesc instrumente cu care pot investi în domenii dintre cele mai diverse. Iar apoi, când capitalurile dezvoltă afa­ceri şi produse, ce să vezi? Substituie importuri sau gene­rează exporturi. Faţă de 30% din PIB la noi, exporturile ajung la 40% din PIB în Polonia şi peste două treimi din PIB în Ungaria, Cehia şi Slovacia. Parcă şi despre cehi, unguri şi slovaci se ştie că au pieţe...

Un diagnostic vechi de două secole, valabil şi astăzi
Iar dacă cele spuse despre ce-am fost şi ce-am ajuns vi se par exage­ra­te, vă reamintim postulatul lui Eu­geniu Carada din 1867, adevă­ra­tul ctitor al Băncii Naţionale:
„Criza noastră financiară nu pro­vine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevă­ra­te eco­no­mii în bugetul cheltuie­li­lor noas­­tre, din reaua şi nedreapta noas­tră sis­te­mă de im­po­zite, din legile vicioase de percep­ţiune, din ne­organiza­rea in­stitutelor de credit, din care cauză co­merţul şi in­dustria ţării sunt în decădere. Vom îmbună­tăţi fi­nan­ţele noastre, mai cu deosebire îndată ce vom organiza cre­di­tul prin bănci agricole şi comerciale, care să ridice co­merţul, in­dustria, agricultura; să redea viaţă prin stimularea şi în­les­nirea tranzacţiilor private, precum şi a lu­cră­rilor pu­bli­ce ale Statului şi ale judeţelor. Fără un co­merţ, fără o industrie prosperă, un stat nu poa­te înainta; fără căi de comunicare şi institute de credit, ace­lea nu pot prospera. A constitui dar creditul, a com­ple­ta sistema noastră de şo­sele este mijlocul cel mai bun de a înlesni produce­rea, de a efteni exportarea produc­te­lor noastre. Cu acest mod de viaţă dat agriculturii şi in­dus­triei noastre, vom mări avu­ţia particulară şi prin a­ceasta chiar vom înmulţi şi resur­sele tezaurului public”.