Răsvan Radu apreciază că presiunea credite­lor neperformante şi a provizioanelor pe ca­re băn­cile trebuie să le constituie pentru a­co­­pe­rirea acestora pare a fi mai mare anul a­cesta decât în 2009,  deoarece anul trecut companiile dispu­neau încă de anumite rezerve financiare, care însă, între timp, s-au cam epuizat. În ceea ce priveşte mult aşteptatul reviriment al economiei, Radu consi­de­ră că segmentul corporativ îşi va reveni mai de­vre­me decât cel al consumatorilor individuali cu statut de angajaţi. Aceştia vor să vadă mai întâi că firmele unde lucrează sunt stabile şi pe creştere şi abia după ce se vor linişti în privinţa siguranţei locurilor de mun­că vor reîncepe să se împrumute şi să cheltuiască.

Care ar fi principala cauză a volumului redus de împrumuturi?
Din punctul meu de vedere, cere­rea scăzută. Şi când spun asta mă re­fer, evident, la cererea solvabilă. Acum discuţia poate merge mai de­parte la cauza acestei cereri reduse şi ajungem la o neîncredere în econo­mie, dublată de o scădere a cifrelor de afaceri, în special la companiile mari. Ca să detaliez, confruntate cu reducerea cifrelor de afaceri, firmele au recurs la micşorări de costuri şi concedieri, ceea ce a dus la intrarea într-un cerc vicios, care a accentuat neîncrederea în economie şi teama faţă de ziua de mâine. Există anumi­te semnale că şi în sectorul de stat se va opera o restructurare, care va adăuga la neîncredere. Şi aşa ajun­gem într-un climat în care nu sunt foarte multe ştiri pozitive, care gra­vi­tează în jurul unor discuţii despre scăderi, şomaj, insolvenţe, investiţii reduse. Toate acestea generează reticenţă, atât din partea populaţiei, cât şi a companiilor.

Discutaţi de neîncredere şi disponibilizări în sectorul de stat care încă n-au avut loc, dar afectează consumul prin prisma anticipaţiilor. Nu credeţi că ar fi bine ca aceste ajustări să se producă mai rapid, pentru a se anula respectivele anticipaţii?
Într-adevăr, până la urmă mai important decât numărul şomerilor în sine este gradul de neîncredere şi aşteptările reduse privind ziua de mâine. Aceste anticipaţii duc la blocaje. De pildă, atunci când se anunţă disponibilizări în sectorul de stat, oricine poate fi printre şomeri şi în­tregul sector îşi reprimă consumul. Având în vedere aceste lucruri, ar fi de preferat să se ia măsuri cât mai re­pede, pentru a se vedea după aceea ce se poate construi la nivelul încrederii. Dar cum nu aceasta este perspectiva, cred că vom înregistra în continuare o cerere relativ redusă la nivelul persoanelor fizice.

Vor avea băncile probleme şi în acest an cu creditele neperformante şi cu provizioanele aferente, mai ales în contextul înmulţirii insolvenţelor, dar şi al noilor reglementări anunţate cu privire la falimentul persoanelor fizice?
Presiunea în ceea ce priveşte cre­ditele neperformante şi provizioa­ne­le pare a fi chiar mai mare decât anul trecut, pentru că în 2009 existau anumite rezerve financiare la nivelul companiilor. Anul acesta, re­zervele s-au cam epuizat şi, dacă nu se va înregistra un oarecare reviriment economic, probabil că presiu­nea va fi mai mare. Pe de altă parte, există semnale pozitive clare, cum ar fi creşterea producţiei industriale sau trendul descrescător al dobân­zilor, asociat cu reducerea ratelor rezervelor minime. Acestea trebuie însă asimilate de economie, aşa că trebuie să aşteptăm să-şi producă efectul. 

Se vor rezuma băncile în continuare să crediteze statul în defavoarea sectorului privat?
Întrebarea suferă nuanţe. Finan­ţarea statului are două componente: creditarea bugetului, prin titluri de stat, şi finanţarea companiilor cu ca­pital de stat.

Mă refer la finanţarea bugetului prin certificate de trezorerie...
Cred că băncile au ajuns la un anumit plafon. Practic, nu se justifi­că ca o bancă puternică, cu multe sucursale, să cumpere doar titluri de stat. Asta poţi s-o faci dintr-un mic birou în străinătate. Raţiunea noastră, ca bănci româneşti, este tocmai de a acorda credite. Şi aici mă refer la finanţări care se adresează secto­rului de stat industrial şi sectorului privat. Ne-am atins de câteva ori ex­punerea maximă pe titlurile de stat şi, în principiu, nu vrem să mai creş­tem pe aceste instrumente. Pe de altă parte, indicatorii economici ara­tă o redresare economică lentă şi exis­tă un angajament semnat cu Gu-vernul, BNR şi FMI ca băncile cu capital străin să-şi menţină la acelaşi nivel finanţarea în România şi de asta a fost folosit foarte mult debu­şeul titlurilor de stat.

Totuşi, dependenţa Trezoreriei Statului de finanţarea internă e pe cale de a se reduce...
Da, s-a tras împrumutul de la FMI şi a avut loc şi o emisiune internaţională de eurobonduri, care a adus bani la buget. E limpede că sca­de dependenţa faţă de sistemul bancar românesc. De altfel, acesta a fost planul încă de la început. Noi am cerut ca titlurile de stat să fie pe ter­mene scurte tocmai pentru a vedea dacă la scadenţă sunt opţiuni pentru a redirecţiona resursele spre secto­rul privat.
 
În ce măsură consideraţi că politicile economice trebuie orientate spre deblocarea unor pieţe bazate pe tranzac­ţionarea unor produse de acumulare gen „Prima Casă” şi nu spre stimularea investiţiilor productive?
„Prima Casă” este un program care a avut un rol benefic în sensul de a stimula tranzacţiile pe piaţa imo­biliară, care înregistrau un nivel foarte scăzut, aproape de zero. Pro­gramul în cauză a majorat volumul de tranzacţii, a creat un anumit ape­tit pe piaţă şi anumite preţuri de re­ferinţă. Nu a reuşit însă să aducă con­strucţii noi şi implicit o dezvol­tare pe orizontală care să contribuie la creşterea economică.
Schimbarea majoră care s-a produs pe real estate, în afară de mic­şo­rarea preţurilor, este că imobilele nu se mai vând în faza de proiect, ci în mo­mentul în care construcţia este fi­nalizată. Acest lucru face ca dezvoltatorul să nu mai aibă siguranţa vân­zărilor sale pe o piaţă care este foarte scăzută şi atunci sunt mult mai puţini developeri interesaţi de a face construcţii noi. Deci trebuie găsită o cale de a stimula cererea de apartamente şi astfel siguranţa dezvoltatorului. Altfel nu se va investi prea curând în dezvoltări rezidenţiale. 

Scăderea dobânzilor este o soluţie eficientă de stimulare a creditării? Mai e loc, în continuare, de dobânzi mai mici?
Reducerea dobânzilor ţine de politica monetară, implementată de Banca Naţională a României. Iar po­li­tica monetară actuală e un surogat al unei politici bugetare expansio­niste care ar putea stimula dezvol­ta­rea economică. Pentru că nu există bani la buget şi nici capacitate de împrumut suplimentară, s-au căutat stimulente de creştere prin politica monetară: dobânzile se plasează pe un trend descrescător, se reduc re­zer­­vele minime obligatorii. Cu alte cu­vinte, se inundă piaţa cu bani, băn­cile fiind împinse să crediteze, în special dacă există cerere. Totuşi, po­litica monetară nu are niciodată efec­te pe termen scurt şi nu poate fi direcţionată acolo unde vrea statul, să spunem spre construcţia de infrastructură. Băncile îşi definesc propriile destinaţii de creditare şi de asta e mai puţin eficientă stimularea prin politică monetară. Din acest motiv ea trebuie folosită complementar la stimularea prin buget.

Manualele clasice nu prea admit ideea ca atât politica monetară, cât şi cea fiscală să fie relaxate. Spun asta pentru că alături de o politică monetară expansivă am avut şi vom avea un deficit bugetar dublu faţă de limita de prudenţialitate de 3% din PIB prevăzută în Tratatul de la Maastricht. Credeţi că se poate merge înainte cu ambele politici relaxate?
În principiu, trebuie mers pe o politică anticiclică şi cred că asta a fost una dintre greşelile noastre ca ţa­ră în trecut. În perioadele de creş­tere am făcut şi deficite bugetare des­tul de mari. Trebuia folosită pe­ri­oada de expansiune economică pentru a acumula rezerve care, pe de o parte, făceau creşterea mai sustena­bi­lă şi, pe de altă parte, ar fi fost folo­site în perioada de criză. Noi nu doar că nu am strâns rezerve, dar chiar am cheltuit anticipat, pe venituri an­ticipate, dar care nu s-au mai în­casat. Ca să conchid: dacă defici­tele ar fi fost mai mici, am fi putut avea acum un oarecare buffer.

Ce structură a creditelor noi previzionaţi pentru anul acesta?
Cred că vom vedea mai multe credite corporate decât retail, pentru că zona companiilor îşi va reveni mai devreme. Şi după revirimentul vă­zut la nivelul angajatorilor urmea­ză să revină încrederea şi la nivelul consumatorilor individuali, care au statutul de angajaţi. Ei vor să vadă mai întâi compania stabilă, sănătoa­să, pe creştere şi apoi îşi vor manifesta disponibilitatea să se împrumute sau să cheltuiască.

Mai este Europa de Est, în general, şi România, în parti­cular, o prioritate a strategii­lor grupurilor bancare occidentale? Mai ales în situaţia în care băncile-mamă au probleme în ţările de origine.
Europa de Est este văzută în Uniu­­nea Europeană ca motorul creş­terii pentru următorii 5 ani. Deci cred că regiunea va atrage în conti­nuare investiţii, atât în sectorul bancar, cât şi în cel industrial. Iar Ro­mânia este foarte bine poziţionată aici.

A rămas de actualitate tema restricţionării creditelor în valută, în vederea reducerii riscurilor?
Depinde la ce valută ne referim. Creditarea în altă monedă decât cea naţională incumbă un risc suplimentar legat, în principal, de cursul de schimb. Dacă ne referim la euro, există factori de limitare a riscului datorită faptului că vom adera la zona euro. Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre valutele exotice, al căror curs trece prin două monede pentru a ajunge la destinaţie. Deci cred că răspunsul în cazul creditelor în valute exotice este ferm: trebuie restricţionate.
Întorcându-ne la creditele în eu­ro, depinde foarte mult la ce ne referim. Dacă discutăm de produse pe termen scurt, mai ales că politica mone­tară e relaxată şi dobânzile au scă­zut, cred că acolo împrumuturile trebuie acordate în monedă naţio­na­lă. Dacă vorbim de creditele ipoteca­­r­e în eu­ro, cred că au un risc care este gestio­nabil în perspectiva con­ver­gen­ţei la moneda unică europeană.