Daţi-mi voie, dragi cititori, să întrerup o săptămână consideraţiile despre „băsescianism” pentru a comenta un subiect de actualitate, care are însă o legătură indisolubilă cu regimul politic instaurat de Traian Băsescu.
Cazul Cătălin Voicu este, fără îndoială, po­litic. Acest aspect este susţinut în pri­mul rând de fondul problemei: un senator, deci om po­litic, este acuzat de trafic de influenţă pe lângă înalţi ma­gis­traţi în favoarea unor oa­meni politici. Faptul că senatorul şi respectivii politicieni fac parte din Opoziţie nu constituie un amănunt mi­nor. Pe formă, faptul că acu­zaţiile aduse senatorului în cauză au ajuns în mass-me­dia prin „scurgeri”, deşi în-tr-un ase­me­nea caz ele ar fi trebuit să fie strict securi­za­te, arată că acest caz este fo­losit şi instrumentat pentru a atinge (şi) un obiectiv po­li­tic şi nu unul, sau nu numai unul, justiţiar.

Teza
În cazul Cătălin Voicu, aşa cum a fost reprezentat în presă prin faimoasele „sten­o­gra­me” şi diversele comentarii ale jurnaliştilor, proble­matica fundamentală se refe­ră la corupţie. Să numim textele reproduse în presă cu ter­menul „înregistrări” pentru simplificare şi să nu facem, deo­­camdată, niciun fel de ob­servaţii asupra au­ten­ticităţii şi veridicităţii acestora. Ideea care se desprinde din înre­gistrări este că, în România, re­ţele de personaje care acti­vează într-un fel sau altul în sau pe lângă institu­ţiile de a­pă­rare şi ordine pu­blică şi/ sau de culegere de infor­maţii, folosesc aceste informaţii pen­tru a favoriza sau a aco­peri afaceri ilegale ale altor personaje fie din zona aface­rilor, fie din zona po­liticii. Aceste schimburi de informaţii şi plata acestor servicii se întind până la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă a ţării. Cuvântul care descrie această realitate este „mafie”. Iar imaginea pe care o evocă este cea a nenu­măratelor ca­ri­caturi ale lui Ion Barbu în­fă­ţişând Judecă­torul, Poliţis­tul şi Politicianul prinşi în-tr-o horă a frăţiei.
Evident, în presa cotro­ce­nistă acest tablou este hiperbolizat, vorbindu-se de „pu-roi”, „cangrene”, „caracati­ţe” etc. Sunt elemente atât de negative denotativ şi co­no­tativ încât foarte mult timp de acum înainte mentalul colectiv se va raporta la ele pentru a reflecta nu numai situaţia po­liticului sau a unei anumi­te părţi din politic, ci şi o si­tua­ţie generi­că a României din primul de­ceniu al mileniului.
Constuctul narativ care se ridică pe acest fundal este con­gruent cu discursul standard al omului politic Traian Băsescu, începând cu anul 2002. Încă de pe atunci preşe­dintele PD îi acuza pe adversarii politici din PSD de co­rupţie, de manevre oculte şi, în general, de toate relele din lume. Acuzaţiile au ajuns la apogeu în campania electo­rală din 2004 şi au fost reformulate, ca să zicem aşa, pe o treaptă teoretică superioară, în 2007, la episodul suspen-dării de către cei „322”. A­tunci, pe lângă calitatea de pre­şedinte-jucător, care nu poate să nu audă, să nu vadă şi să tacă, Traian Băsescu s-a situat şi în opoziţie cu Emil Constantinescu, cel pe care „îl învinseseră securiştii”. Pe scurt, în România, după Revo­luţie s-a format (sau a rămas?!) un sistem mafiot, indisolubil legat de partidul condus de Ion Iliescu. Împotriva acestui sistem, Traian Băsescu a luptat singur şi curajos, cu mij­loace democratice, şi, având poporul de partea sa, va reuşi să-l învingă. Ergo, Traian Băsescu face bine ceea ce face, iar cazul Cătălin Voicu este o consecinţă (şi o dovadă) a acţiunilor corecte întreprinse de preşedinte în slujba justi­ţiei şi statului de drept. În li­nii mari, acesta este discursul cu care se legitimează Traian Băsescu (şi PDL-ul pe urma lui), discurs preluat şi amplificat, după cum spuneam, de presa cotrocenistă.
Există multe argumente pe care tabăra pro-Băsescu le aduce în sprijinul acestui discurs. Ele ţin în principal de reflexul (devenit mecanism) subordonării vicioase a agen­ţi­lor economici în faţa abuzu­rilor administraţiei şi al subordonării economicului în faţa politicului. Soluţia democratică ar fi, de aceea, înlocu­irea funcţionarilor obedienţi fostei puteri cu funcţionari (nu-i aşa?) corecţi, care să a­plice fără ezitare legea.
Prin urmare, abia acum, când preşedintele şi partidul său controlează toate pârghiile de putere, începe să se facă cu adevărat curăţenie în sistem.

Antiteza
Numele lui Cătălin Voicu a apărut destul de brusc în mass-media în urmă cu ceva mai mult de un an, atunci când Traian Băsescu îşi văzu­se „visul cu ochii”, adică o co­a­liţie foarte largă de guver-nare, care cuprindea cele două mari partide antagonice (PDL şi PSD). Atunci, Cătălin Voicu a fost primul nume ve­hiculat pentru portofoliul In-ternelor. Pentru scurtă vreme însă, fiindcă pesediştii l-au preferat, până la urmă, pe Ga-briel Oprea, cel care este as­tăzi „trădătorul” principal din partidul roşu.
Au urmat aproape 10 luni în care PSD şi PDL au coabitat la guvernare, săpân­du-se reciproc. Din perioada aceea da­tează şi scandalurile legate de Monica Iacob Ridzi şi Ele­na Udrea. Cu alte cu­vinte, cu un ministru PSD la Interne au ieşit la iveală şi sem­ne de în­trebare mai mult sau mai pu­ţin documentate asupra mi­niş­trilor PDL. Cine îşi adu­ce aminte sau reia presa din august-sep­tembrie 2009 vede că ar fi urmat Videanu şi Ber­ceanu. Au urmat însă debarcarea lui Dan Nica şi ieşirea PSD de la guvernare, cu toată ha­ra­babura politică prelungită apoi în campania electorală.
Înregistrările cu senatorul Cătălin Voicu apărute acum în presă datează exact din acea perioadă. Desigur, urmă­rirea lui Voicu poate fi legată de demiterea lui Nica. Mai precis, se poate spune că pre­şedintele a primit informaţii din diverse surse cum că în Ministerul de Interne funcţio-nează o reţea de tip mafiot subordonată unor interese politico-economice de grup. În consecinţă, preşedintele a luat decizia eliminării minis-trului de interne. (De ce a luat preşedintele această decizie, şi nu premierul, e altă po­veste!) Dacă decizia demiterii lui Dan Nica a fost luată nu­mai (sau în special) din acest motiv, atunci este foar­te mică probabilitatea ca Ni­ca însuşi, sau Voicu, sau Mir­cea Geoană sau alţi lideri PSD cu conexiuni la nivel in­formativ să nu fi ştiut exact că acesta este mo­tivul demiterii. Şi atunci pro­babilitatea cea mare ar fi fost ca PSD să fi acceptat (cu inte­ligenţă) desemnarea unui alt social-democrat pentru pozi­ţia de ministru de interne. Era evident că un ministru PDL, chiar interimar, urma să fa­că epurări. Cu atât mai mult cu cât se apropiau ale­gerile.
Concluzia este că pe parcursul lui 2009 PDL şi PSD nu au luptat împotriva corupţiei, ci pentru acapararea puterii. Cătălin Voicu a fost o verigă slabă în PSD, dar „vânarea” sa nu putea fi anterioară scoaterii PSD de la guvernare.

Sinteza
Cătălin Voicu trebuie să răspundă învinuirilor care i se aduc. Justiţia va fi însă evident influenţată de campania de presă. La fel ca şi în cazul stenogramelor PSD din 2004 sau al stenogramelor cu SRS, Chirieac şi Macovei, nu se ştie care este sursa prin care acestea au ajuns în presă. Este însă clar că a face publice ase­menea înregistrări are o de­terminare strict politică şi că efectele în plan public îl avantajează exclusiv pe Traian Bă­sescu. Mai mult, aceste înre­gis­trări sunt, evident, opera unor servicii secrete, un do-me­niu în care preşedintele deţine pârghiile de comandă şi control.
Judecând simplist, la nive-lul unui consumator mediu de presă, Cătălin Voicu este vi­no­vat. Chiar dacă toate spusele sale ar fi lăudăroşenii, nu este admisibil ca un senator al României să facă afirmaţiile pe care le-a făcut, nici măcar într-o discuţie privată.
Ar fi un clişeu dacă aş spune că într-o democraţie avansată o asemenea înregistrare ar duce instantaneu la ieşirea voluntară din viaţa publică a împricinatului. Chiar dacă înregistrările au omisiuni şi adăugiri, va fi prac­tic imposibil pentru Că­tălin Voicu să revină într-o funcţie publică. Ar fi, după toate aparenţele, un act de mi­nimă justiţie.
Va avea însă el consecin­ţe­le necesare la nivelul întregii societăţi? Mă tem că nu. Tra­ian Băsescu a evitat cât a pu­tut să aibă o poziţie vizavi de cazul Voicu, cu toate că, aşa cum am arătat mai sus, firele deciziei duc (şi) la Cotroceni. Jurnaliştii au remarcat chiar suspecta discreţie a preşedintelui din ultimele luni. Putem accepta ideea că scopul scuză mijloacele şi că, pentru asana­rea unui sistem ticăloşit, Mai­ca Tereza nu e cea mai potri­vi­tă. Rămâne însă problema de credibilitate. Câţi „Cătălini Voicu” vor fi existând în realitate, în toate partidele? Deo­cam­dată, Cătălin Voicu cel prins va amplifica doar mu­tarea corupţiei dintr-un partid în altul, în funcţie de cine se află la putere.