Radu Rizea

“Paradis” este un nume care nu descrie suficient de bine senzaţia descoperirii de către marii producători de lux a potenţialului Chinei. Un soi ciudat de ţară, în care poţi vinde orice, în orice cantităţi. O ţară unde clienţii, din momentul în care au acordat calificativul “de lux” unui produs, nu mai acceptă să fie contrazişi. Însă investiţia atât de mare de încredere într-o singură piaţă seamănă mult cu povestea cu “toate ouăle într-un coş“. Chinezii nu doar că pot alege să ignore masiv un brand, ci se pot orienta brusc, dacă “interesele ţării” o cer, spre produse autohtone. Nu trebuie uitat strigătul de luptă al miilor de oameni care învăţau engleză într-o piaţă publică, pe la începutul anilor ’90: “Învăţ engleză ca să cuceresc lumea şi să transform China în cea mai puternică naţiune!”.

Piaţa cu cel mai mare apetit
La nivelul lui 2006, când criza financiară încă nu exista, un studiu KPMG arăta cam care e puterea de cumpărare a Chinei: în prima jumătate a anului, piaţa bunurilor de consum atinsese 1.280 de trilioane de dolari (1.280.000.000.000$). Cât lux se vinde? În acelaşi raport (la care e suficient să adăugaţi o rată de creştere anuală de măcar 20% pe orice segment, pentru a avea o imagine a ceea ce se întâmplă astăzi), cifrele arătau că jumătate din exporturile de ceasuri fabricate în Elveţia ajungeau pe piaţa asiatică, la fel ca 40% din producţia gigantului LVMH (Louis Vuitton – Moet – Hennessy) şi 45% din cea a rivalilor de la Gucci.
În 2004, China a ajuns pe locul trei mondial în consumul de lux, după SUA şi Japonia. În 2008 a depăşit şi SUA, iar cu Japonia este doar o chestiune de timp, din moment ce piaţa niponă e în scădere destul de abruptă. Gladman Sachs estima, în urmă cu ceva vreme, că 29% din piaţa globală de lux va fi reprezentată de China înainte de 2015, an în care China ar depăşi Japonia ca apetenţă pentru premium şi superpremium. Ultimele evoluţii, însă, par să indice că supremaţia Chinei ar putea să fie constatată chiar la sfârşitul acestui an. Însă acest statut nu doar “onorează”, ci mai mult “obligă”. Înainte ca Prada, LVMH şi Gucci să-şi deschidă fabrici în China, cererea ajunsese mult mai mare decât oferta, iar stocurile epuizate pentru mai multă vreme sunt cea mai rapidă metodă de pierdere a popularităţii.

Viitorul brandurilor chinezeşti
Piaţa europeană are o prejudecată greu de zdruncinat în ceea ce priveşte produsele chinezeşti, date fiind avalanşele de textile şi electronice “de unică întrebuinţare” provenite din această zonă. În ceea ce priveşte produsele super-brandurilor de lux, cei mai mulţi preferă să ignore acest aspect. Puţinii fideli ai calităţii de “Fabricat în Europa” au migrat dintre brandurilor lor tradiţionale către Hérmes şi alţi producători de calitate, contribuind la menţinerea acestor companii pe profit, chiar şi la apogeul crizei.
Însă China are, cel puţin când vine vorba de mătase, jad şi porţelan, o tradiţie atât de îndelungată încât putem spune că pe vremea când chinezii inventau luxul, acest cuvânt nu însemna în Europa decât “lumină”.
Încetul cu încetul, această amintire prinde din nouă rădăcini în noul paradis al brandurilor premium. Prima iniţiativă a venit în zona hotelieră, unde Hyatt, Peninsula şi Four Seasons dominau copios piaţa în urmă cu un deceniu. Astăzi, lanţul Shangri-La, lansat în Singapore în 1971 şi ajuns la începutul anilor ’90 în mâinile investitorilor la Bursa din Hong Kong, deţine 65 de hoteluri de lux, cu un total de 27.000 de camere, predominant în Asia, Australia şi Orientul Mijlociu. Mai mult, este primul lanţ de hoteluri asiatic care se va extinde rapid şi în marile capitale europene.
La bijuterii, din ce în ce mai mulţi milionari din Hong Kong au declarat că preferă Chow Tai Fook oricărui brand european. Chow Tai Fook este o firmă de bijuterii fondată în 1929, în Guangzhou, şi care a ajuns astăzi să se extindă şi spre domenii precum imobiliare, hotelărie, transporturi, cazinouri sau telecomunicaţii. Deocamdată, brandul este pur chinezesc – din cele aproximativ 170 de magazine monobrand, 150 se află în China, restul - în ţări din zonă.
Cel mai puternic semnal că brandurile chinezeşti vor ajunge să însemne mult, într-un timp destul de scurt, este însă iniţiativa Hérmes de a lansa Shang Xia, o linie vestimentară produsă în China, pentru piaţa chineză, care mizează exclusiv pe materialele, stilul, know-how-ul şi tradiţia autohtone. Pregătit şi anunţat de aproape un an, proiectul care va atrage atenţia lumii în această primăvară este primul de o asemenea amploare de la Hérmes. Practic, totul este luat de la zero, fără nici o intervenţie “europeană”. Responsabilă de proiect este Qiong Er Jiang, fiica unui reputat arhitect chinez, care şi-a câştigat faima peplan local ca designer de mobilă şi bijuterii. Datorită notorietăţii de care se bucura în China, a ajuns în atenţia responsabililor de la Hérmes, pentru care a şi creat câteva produse, înainte să devină director artistic şi manager general la Shang Xia.
Deocamdată, un brand puternic în hotelărie, unul mediu în bijuterie şi o bombă care stă să explodeze în zona de fashion nu par a fi un competitor serios pentru giganţii pieţei, însă trebuie reţinut că istoria luxului în China a început de abia 15 ani. La fel ca în România, de fapt, însă la noi mai este cale lungă până la cele trei branduri cu potenţial internaţional…