Într-o cuvântare care a durat aproape o oră, premierul Boc a trecut în revistă „realizările” fără precedent ale guvernării sale, din care se poate trage concluzia că, deşi pacientul a decedat, operaţia a fost un adevărat succes (măcar pentru posteritate, care poate învăţa din greşeli!). Emil Boc a prins stilul guvernatorului Isărescu: omite din discurs elementele ce nu-i convin, le amplifică pe cele cu care are impresia că punctează, dar neglijează permanent că este mult mai slab pregătit decât oficialul BNR.

Cu alte cuvinte, Isărescu, spre deosebire de Boc, poate să şi explice ceea ce afirmă, nu doar să vină cu nişte ziceri simple, uşor de ţinut minte. Dacă ar fi putut şi Boc, ar fi avut curaj să-şi prezinte cimiliturile despre succesele larg repurtate de Guvern în economie într-o conferinţă la care să răspundă şi întrebărilor ziariştilor ori la o masă rotundă la care să participe economişti de largă recunoaştere. Dar, cum asta nu s-a întâmplat, se observă cum problematica abordată de economişti pe la seminarii se regăseşte mai mult în discursul guvernului polonez, în timp ce guvernul român afişează un limbaj de şcoală primară.

Ba Isărescu are dreptate!
Dacă Guvernul nu a făcut nimic, atunci de ce cursul euro-leu a rămas stabil şi n-a avut soarta monedelor din alte ţări afectate de criză?
Problema cea mai gravă este că spusele premierului fu­seseră combătute înainte să deschidă gura, atunci când gu­vernatorul Isărescu precizase pentru „Financial Times“ (FT) că va căuta să nu permită o apreciere prea puternică a leului, care ar descuraja o revenire a economiei bazată pe export. Cu alte cuvinte, guvernatorul BNR sugerează că stabilitatea şi implicit aprecierea leului - lăudate de prim-ministru - nu sunt bune. Iar Boc trebuia să-şi dea seama de asta din mo­ment ce a mărturisit el însuşi reporterilor FT că ajustarea economiei, pe care Guvernul o are în vedere, e absolut necesară pentru a restaura creşterea economică.

Şomajul e încă mic, dar urcă rapid
Dacă Guvernul n-a făcut nimic, de ce şomajul în România este, în condiţiile acestea de criză internaţională, cu aproape 2% sub media din Uniunea Europeană?! 
Şomajul nu este mare datorită celor care au migrat la mun­că în străinătate. Dar, deşi se plasează sub media UE, rata şomajului creşte rapid, având tendinţa să ajungă la niveluri similare celor din perioada când din ţară nu lipseau două-trei milioane de oameni care lucrează acum în Spania sau Italia, ceea ce dovedeşte că mediul de afaceri este mai ostil decât la începutul deceniului. Mai departe, escaladarea şomajului restrânge consumul de mărfuri, care, în măsura în care e alimentat din import, generează scăderea cererii de valută şi aprecierea mo­nedei naţionale. Asta demonstrează că scăderea cursului de schimb are loc din cauza, nu datorită cabinetului Boc.
Dacă premierul va avea curajul să-şi continue discursul pe această temă, adăugând că stabilitatea şi aprecierea au loc pe fondul creşterii productivităţii orare, şi nu al  şomajului, a­tunci ar merita întrebat de ce se micşorează salariile dacă productivitatea avansează? Ele s-ar putea majora eventual sub sporurile de productivitate, dacă acestea ar exista, dar în niciun caz remuneraţiile nu s-ar reduce.  
Mai mult decât atât, „tăria” monedei cu care se împăunează premierul acţio­nează împotriva creşterii economice pe care a declarat ziariştilor de la FT că doreşte să o restaureze, fiindcă investiţiile (formarea brută de capital - FBC) sunt încurajate să aibă loc în sfera importurilor, care au un impact negativ asupra PIB. Iată însă explicaţia pentru insistenţa cu care arată guvernatorul Isărescu spre deprecierea leului şi exporturi. În lipsa lor, economia nu intră pe trendul de creştere!  

Politica monetară, substitut de politici economice
Dacă Guvernul n-a făcut nimic, de ce dobânzile (...) au început să scadă? De ce inflaţia nu este o ameninţare în România?
Reducerea dobânzilor nu a fost deloc un lucru sănătos, fiindcă acestea trebuiau să rămână sus pentru a putea fi păstrate investiţiile existente în România şi atrase altele noi. Dar cum banca centrală n-a rezistat somaţiilor guvernului Boc de a le micşora, s-a consemnat o reducere-record a formării brute de capital - ca influenţă în PIB - de aproape 10% în trimestrul IV al anului trecut şi de 8% în întregul an 2009. Şi, din nefericire, România nu a înregistrat doar o scădere a PIB de trei ori mai mare decât media UE - în principal ca urmare a reducerii FBC -, ci şi una dintre cele mai înalte inflaţii anuale din Uniune (a doua după cea din Ungaria), chiar dacă premierul Boc se bate cu cărămida în piept că aceasta nu e o ameninţare pentru România. El a refuzat constant să ţină cont de postulatul că o inflaţie scăzută şi stabilă reprezintă cea mai bună contribuţie pe care politica monetară o poate aduce pentru susţinerea creşterii economice şi crearea de noi locuri de muncă şi nu-i rămâne decât să culeagă ceea ce a semănat. În locul unei singure probleme au apărut trei. Atunci când inflaţia, stagnarea sau recesiunea economiei, precum şi şomajul survin concomitent, acestea sunt semne de stagflaţie, iar fenomenul are, în principal, cauze monetare. Sau, ca să fie mai clar, e determinat de încercarea de a substitui politicile economice şi fiscale cu politica monetară.


Premierii spun lucruri trăsnite
Să spunem că acest guvern ar lua decizia să majoreze pensiile, salariile cu 200%. Ar putea să o facă. Ar fi acesta un gest responsabil? Am putea trăi cu toţii foarte bine poate o lună, două, dar după aceea nota de plată ar fi înfricoşătoare pentru România, pentru români şi pentru generaţiile următoare. Credeţi că ar exista un prim-ministru în această ţară care să nu dorească să ia asemenea măsuri care să îi aducă popularitate?
Premierul crede că triplarea pensiilor şi salariilor ar putea fi făcută, deşi ea ar avea efecte în­fri­co­şătoare. Fraza sa ar fi avut sens dacă se mulţumea cu o majorare cu 20%, nu cu una de 200%. Atunci „am putea trăi cu toţii foarte bine poate o lună, două”. Şi „cu toţii” ar însemna nu­mai po­liticie­nii, birocraţii şi pensionarii. Nota de plată ar fi achitată, în primă fază, prin su­por­ta­rea acestui adevărat impozit re­gresiv pe consum, nu­mit infla­ţie, de angajaţii din secto­rul privat. Tot angajaţii din secto­rul privat vor su­por­ta un alt cost în cea de-a doua fază, prin plata în viitor a unor impozite mă­­rite me­nite a achita pensiile şi salariile bugetarilor, dar şi datoriile unui guvern dispus să-şi umfle capita­lul electoral. Însă o majorare cu 200% este de-a dreptul im­posibilă. Exerciţiul de imaginaţie al premierului Boc arată, pe lângă stân­găcia sa în probleme economice, şi mentalitatea acestuia: totul este posibil, cu conse­cin­ţe faste sau nefaste, dacă vor guvernanţii  sau, eventual, alegătorii printr-un refe­rendum. Din păca­te pentru dom­nul Boc, nu totul este posibil, iar majorarea cu 200% ar putea fi făcută numai în condiţiile în care ar fi aplicată pre­cum majorarea cu 50% a sala­riilor profesorilor. A­di­că poate fi legiferată, dar nu a­pli­cată. Avem o veste proastă pentru premier şi pentru consilierii săi economici, care probabil i-au scris textul discursului: o asemenea creştere a veniturilor nu va pu­tea face ca 5,8 milioane de pensionari şi 1,4 milioane de bugetari dependenţi de „bună­vo­in­­ţa” Gu­vernului să trăiască mai bine o lună sau două, ci nici mă­car o se­cundă sau două. Să pre­su­pu­nem, cum vrea premierul, că un gu­vern ar fi atât de ires­pon­sa­bil în­cât să promoveze, pe neaş­tep­tate, o asemenea măsu­ră. Ime­diat ce se va anunţa a­dop­tarea ac­tului normativ şi îna­inte ca pensionarii şi bugetarii să pri­meas­că efectiv veniturile mări­te, antici­pând o ma­jo­rare consi­derabilă a cererii, com­paniile vor trece la majorări de preţuri. În ziua plăţii salariilor şi pensiilor majorate, Guver­nul va avea o nouă surpri­ză: nu va avea de unde lua banii res­pec­tivi. Şi asta pentru că în pre­zent, fără nicio majorare de sa­larii şi pensii, veniturile din taxe şi impozite sunt absolut in­su­fi­ciente pentru a finanţa cheltuielile statului, dova­dă deficitul de 7,4% din PIB pe 2009. Aproxi­mativ 22% din PIB-ul pe 2009 se duc anual pe plata sa­la­riilor (9,2% din PIB), pensiilor (7,9% din PIB) şi altor ajutoare sociale le­ga­te de salariul mediu pe econo­mie (4,8% din PIB). O triplare a a­cestor cheltuieli sociale ar du­bla cel puţin (în condiţiile în­ghe­ţării celorlalte cheltuieli - im­posibilă, de altfel, ca urmare a majorării pre­­ţuri­lor) ne­cesarul de finanţare în luna în care s-ar anunţa adop­ta­rea măsu­rii. Iar chiar în mo­men­tul adop­tării măsurii agen­ţi­ile de rating n-ar urca ratingul Româ­ni­ei la „in­vest­ment grey” (cum este transcris în repetate rânduri în discursul de pe site-ul Guvernu­lui; in­vestment gra­de - n.r.), ci
le-ar co­borî la „super-junk”. Leul s-ar de­precia instantaneu şi într-un ritm proporţio­nal cu majora­rea sa­larială anun­ţată. În noile con­diţii, Guvernul nu ar găsi cre­ditori nici pe piaţa internă, nici pe cea exter­nă. Nu-i mai rămân de­cât două so­luţii: naţionalizarea valu­tei (care între timp şi-a luat zbo­rul către ţări mai calde - sortită eşecului deci) sau tipărirea de bani de către BNR. Dincolo de faptul că UE interzice finan­ţa­rea directă de către BNR a de­fi­citului bugetar, o asemenea majorare salarială im­plică o tipărire de bani care este peste puterile unei bănci centra­le. Puşi în faţa unor preţuri ce cresc exponen­ţial şi cu salariile şi pensiile majorate neachitate, probabil că oamenii vor dărâma la propriu guvernul din Palatul Victoria. Asta dacă nu cumva se va introduce contro­lul preţurilor şi salariilor. Rezultatul: instaurarea într-o singură lună a dictaturii şi hiperinflaţiei.


Dar CAS-ul?! Cât e CAS-ul?
De ce, dacă nu a făcut nimic Guvernul, România are una dintre cele mai scăzute cote unice de impozitare din Europa, atât pentru persoane juridice, cât şi pentru persoane fizice, 16%? TVA-ul de 19%, care nu a fost modificat, România având în continuare una din cele mai scăzute, de TVA din UE?
Dar CAS-ul?! Cât e CAS-ul? La acest capitol, al impozitării forţei de muncă, suntem campioni europeni. Dacă premierul nu ştie cotele de contribuţii, i le amintim noi: contribuţia de asigurări sociale plătită de angajator este de 20,8% din salariul mediu brut pentru condiţii normale de muncă (25,8% - con­diţii deosebite de muncă, 30,8% - condiţii speciale de muncă), iar cea plătită de angajat de 10,5%. Contribuţia la asigurările sociale de să­nătate este de 5,2%, cea datorată de angajator, şi de 5,5%, cea datorată de angajat. În plus, an­gajatorul mai achită 0,85% contribuţia afe­ren­tă concediilor şi indemni­zaţiilor. Contri­buţia pentru şomaj a angajatorului este de 0,5%, cea a angajatului de 0,5%, iar angajato­rul trebuie să mai achite 0,25% la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale. Pentru accidente şi boli profesionale mai sunt alocaţi între 0,15 şi 0,85%, în funcţie de codul CAEN al societăţii.
Comisionul ITM este la rândul său de 0,25-0,75%, în funcţie de locul unde se ţin cărţile de muncă, la angajator sau la ITM. Dacă premierul ar întreba un investitor care sunt impozitele şi taxele care-l ustură cel mai mult, ar primi un răspuns surprinzător: nu impozitul pe venit, nici cel pe profit (deşi cumulat cu impozitul pe dividende, tot de 16%, îl ustură şi acesta), ci contribuţiile sociale (în valoare de minimum 43,65%) şi multitudinea de taxe şi impozite parafiscale, care îi mănâncă timp şi bani. Însă premierul Boc ar avea ce să-i răspundă: „Până în acest moment, au fost reduse 208 taxe şi tarife cu caracter nefiscal. Din cele 491 înregistrate anterior, au rămas doar 283. Şi în 2010 vom continua procesul acesta de reducere, elimi­nare şi comasare a taxelor şi tarifelor cu ca­racter nefiscal”. Cuvântul de ordine nu e însă reducere, ci comasare: aceste taxe n-au fost eliminate decât în mică măsură. Ele au fost comasate şi majorate. Aşa se face că bu­getul Secretariatului General al Guvernului, deşi avea şi înainte în subordine 11 agenţii guvernamentale, după ce a mai absorbit două, s-a dublat în 2010 raportat la 2009. În general, bugetele noilor instituţii ce au în subordine fostele agenţii autofinanţate au crescut direct proporţional cu veniturile din taxele de autofinanţare.
În ceea ce priveşte contribuţiile sociale, e adevărat, Guvernul a adoptat o măsură menită a combate şomajul: scutirea de la plata impozitului pe venit şi a contribuţiilor sociale în perioada de întrerupere temporară a activităţii pe o perioadă de maximum 90 de zile. În realitate, această măsură a fost utilizată pentru trimiterea angajaţilor în şomaj tehnic doar în acte, de fapt aceştia conti­nuând să lucreze. „Avem în vedere ca pe această cale să salvăm şi în 2010 în jur de 200.000 de locuri de muncă”, susţine Boc. În traducere liberă, fie vom impozita mai agresiv restul populaţiei şi firmelor, pentru a acoperi golul creat, în special la bugetul de pensii, fie ne vom împrumuta, urmând ca voi, contribuabilii, să achitaţi în viitor „mă­rinimia” noastră populistă.
Şi, din respect pentru logică, ar trebui ca cineva să-i explice premierului că impozitul pe venit şi TVA-ul au rămas la valorile stabi­lite cu ani în urmă tocmai pentru că Guver­nul n-a făcut nimic. Putea eventual să le micşoreze, ca şi cheltuielile cu salariile, care în 2009 au crescut în loc să scadă!

Prima Casă fără fundaţie
Programul «Prima Casă» a salvat, după aprecierile pe care le avem la ministere, până în prezent, circa 500 de firme şi 9.500 de locuri de muncă. (...) În 2010 am adăugat o componentă nouă la program. Am încurajat, prin ceea ce am prevăzut în textul hotărârii de guvern, construcţia locuinţelor de la zero. Mai mult, cei care cumpără locuinţe ANL pot accesa şi programul «Prima Casă»
Este genul clasic de declaraţie prin care autorităţile încearcă să inducă în opinia publică ideea că programele lor economice au repurtat succese, bazându-se pe cifra „neconcedierilor”. Nu mai de­­par­te de februarie, preşedintele SUA, Barack Obama, susţinea că măsurile de stimulare ale admi­nistraţiei de la Washington au contribuit la protejarea sau crearea a două milioane de locuri de muncă.
Revenind la Palatul Victoria, dincolo de sursa neclară a cifrelor avansate de Boc, este greu de crezut că programul „Prima Casă” a avut vreun efect semnificativ asupra pieţei muncii. Asta pentru că, potrivit statisticilor oficiale, 71% din tranzacţiile cu locuinţe finanţate de program în 2009, prin garanţii de peste 600 de milioane de euro, au vizat construcţii mai vechi de trei ani şi, în consecinţă, nu i-au ajutat cu nimic nici pe dezvoltatori, nici pe constructori şi nici pe furnizorii acestora din urmă.
În plus, nici încurajarea vânzării de locuinţe construite de la zero nu va stimula realmente economia, spun reprezentanţii mediului de afaceri, întrucât românii nu mai cumpără case aflate în stadiu de proiect, iar dezvoltatorii vor începe alte proiecte doar după ce reuşesc să scape de stocurile din 2008-2009. Numai în Bucureşti, în martie, erau circa 10.300 de locuinţe nevândute, din 29.800 livrate sau cu termen de finalizare până în 2012.
Cåt priveşte locuinţele ANL, vånzarea şi mai ales finanţarea vânzării lor prin credite cu garanţia statului riscă să compromită cu totul scopul programului „Prima Casă”, şi anume stimularea sectoarelor private de imobiliare şi construcţii. Şi asta pur şi simplu pentru că, la fel cum a procedat şi în alte domenii, statul va exercita o formă de concurenţă neloială.
Astfel, potrivit unei analize realizate de site-ul imobiliare.ro, preţul pe metru pătrat al locuinţelor ANL este de până la patru ori sub nivelul pieţei din Bucureşti, iar în aceste condiţii cea mai mare parte a fondurilor alocate programului „Prima Casă” ar putea viza achiziţia acestor locuinţe ale statului. „Rămâne un mare semn de întrebare referitor la măsura în care «Prima Casă 2» va reuşi să dea un impuls real pieţei imobiliare şi sectorului construcţiilor”, se spune în analiză.


Zece pentru Ruralia
Programul «Zece case pentru specialiştii din mediul rural». Prin această măsură, dorim ca medicii, profesorii, asistentele şi asistenţii medicali, cei care lucrează în mediul rural, să aibă acces la o locuinţă. Pe de o parte, se sprijină activitatea economică, construind peste 25.000 de locuinţe în mediul rural. Pe de altă parte, creştem calitatea actului medical şi a actului educaţional la sate şi apropiem condiţiile de viaţă ale celor de la sate de cele ale celor de la oraş.
Potrivit estimărilor mi­nistrului  Elena Udrea, programul ar putea a­junge la costuri de un miliard de euro, banii urmând să pro­vină atât de la buget, cât şi din credite. Pe lângă pro­ble­ma finanţării, care presupune a­dân­cirea deficitului bugetar şi a datoriei publice, întrebarea de bază este ci­ne le va închiria. Pentru că este greu de cre­zut, de exemplu, că locuin­ţele cu chirie la stat (şi, în plus, presu­pu­nând posturi la ţară) îi vor atrage pe medicii români mai mult decât salariile ex­trem de avantajoase care li se oferă în Oc­cident. Potrivit statisticilor Colegiu­lui Medicilor, aproximativ 4.000 de me­dici ro­mâni au plecat în străină­tate din 2007 şi până la sfâr­şitul lui 2010, iar nu­mărul lor este în conti­nuă creş­tere.

Ciculaţi vă rog, circulaţi!
În 2009 şi în 2010, Guvernul României a alocat cel mai mare procent din PIB pentru investiţii din ultimii 20 de ani. (...) În vremuri de criză, când, din nefericire, comenzile în mediul privat s-au restrâns, când pieţele internaţionale au suferit o contractare, este rolul Guvernului să ia iniţiativa şi să asigure mai multe investiţii în infrastructură şi în toate domeniile. (...) În 2009 s-au finalizat 42 de km de autostradă, am terminat şi Pasajul Băneasa din Bucureşti, am lucrat şi la centura Timişoarei, circulaţi şi pe centura Ploieştiului, cei care veniţi în Bucureşti, sunt lucruri care se văd, alături de alte zeci şi sute de obiective de investiţii din întreaga ţară. Evident că lucrările vor continua şi în 2010 în materie de infrastructură.
Stahanovismul electoral din 2009, mai ales cu privire la auto­stra­da Transilvania, şi-a arătat ef­ec­tele negative anul acesta. Nu mai vorbim de faptul că monopolizarea de către stat a investiţiilor nu este o soluţie de ieşire, ci de adâncire în criză, prin proasta alocare a resur­selor, pe baze strict discreţionare, dacă nu de-a dreptul clientelare, din cauza imposibilităţii aplicării cal­culului economic. Mai mult, „keynesianismul original” al gu­ver­nului Boc presupune dema­ra­rea de proiec­te, însă nu şi achitarea acestora, ceea ce face mai mult rău companiilor private şi salariaţilor acestora decât simpla inactivitate a statului.
Cel mai bun exemplu în acest sens este dat chiar de Bechtel, care la începutul lunii a anunţat dispo­nibilizarea a 1.900 de salariaţi, din cauza neachitării de către stat a lucrărilor efectuate în 2009. În cele din urmă, disponibilizările au fost, cel puţin momentan, suspendate, statul promiţând să mai plătească o tranşă din datorii în aprilie, prin credite de angajament. După ce, an­terior, CNADNR anunţase că a­ceste datorii vor fi plătite printr-un îm­prumut bancar contractat cu ga­ranţia statului.
Neonorarea de către stat a obli­gaţiilor de plată către companiile private a fost subliniată, de altfel, şi de către Adrian Vasilescu, con­silier al guvernatorului BNR. A­cesta a declarat, săptămâna trecută, că Ministerul Finanţelor a contribuit la recesiunea înregistrată în anul 2009, întrucât a împrumutat bani de la bănci şi a folosit sumele îm­prumutate mai mult pentru aco­perirea deficitului bugetar, cre­at de cheltuielile mari cu salariile şi pensiile, decât pentru a plăti datoriile către mediul privat. „Toate crite­ri­ile de performanţă stabilite prin a­cordul cu instituţiile financiare au fost îndeplinite, cu o singură excep­ţie: arieratele. Statul nu a achitat notele de plată către firmele private şi, prin aceasta, le-a mai dat un brânci”, a declarat Vasilescu.

Rabla pro-ciclică
În anul 2009, în cadrul Programului «Rabla» s-au cheltuit 96 de milioane de lei pentru 32.327 de beneficiari. Pentru anul 2010 am îmbunătăţit programul, majorând suma acordată, de la 3.000 la 3.800 de lei, şi, de asemenea, am impus posibilitatea pentru persoanele fizice de a intra în acest program, dând posibilitatea şi persoanelor fizice să caseze cât mai multe rable, pentru a rezolva şi o problemă de mediu, dar şi pentru a susţine activitatea economică.
În primul rând, posibilitatea nu se prea poate impune. În al doilea rând, nu persoanele fizice sunt nou intrate în acest program, ci cele juridice. În al treilea rând, piaţa auto s-a prăbuşit în România în plină criză tocmai din cauza Programului „Rabla”. Cum se face însă că în SUA sau Germania introdu­cerea acestui tip de program a adus, în pofida crizei, creşteri ale vânzărilor auto? Explicaţia nu ţine de as­pecte particulare ale programului, ci de programul în sine. Acest tip de iniţiativă nu este de natură să producă o cerere nouă, ci doar devansează cere­rea viitoare. Cei care achiziţionează maşini printr-un astfel de program nu apar din neant, ci sunt cei care oricum şi-ar fi cumpărat o maşină peste un an sau doi (în România, dat fiind nivelul mai redus al veni­turilor, poate că perioada este mai mare). O maşină vândută acum prin Programul „Rabla” înseamnă o maşină mai puţin vândută peste un an sau doi. Acesta este motivul pentru care, chiar şi pe timp de criză, Programul funcţionează în respectivele ţări, dar nu în România. Ca şi în cazul politicilor fiscale, Guvernul român a adoptat o politică pro-ciclică: a preferat să încurajeze cererea de maşini noi în boom economic, pentru ca în perioada de criză să rămână şi fără cererea pe care ar fi avut-o în mod normal. Prăbuşirea pieţei interne are la bază, pe lângă accesul dificil la creditare, şi faptul că cei care şi-ar fi luat maşini în acest an au decis, încurajaţi de Programul „Rabla”, să şi le achiziţio­neze anticipat în perioada 2004-2008. Aceasta este, de altfel, şi pro­blema cu care se vor confrunta şi statele (Ger­mania, SUA, Italia) care au decis, pe timp de criză, să încurajeze cererea de autovehicule cu astfel de subvenţii: îşi sacrifică o parte a cererii viitoare de autovehi­cule. Aceste state se bazează pe faptul că, sub presiunea cererii curente, firmele îşi vor majora producţia şi vor angaja suplimentar persoane care altfel ar fi ajuns în şomaj. Numai că firmele umblă la ca­pacităţile de producţie luând în calcul cererea vii­toa­re, nu pe cea prezentă. S-ar putea ca efectul să nu fie cel scontat de autorităţile respectivelor state. O altă posibilitate este aceea ca marii producători de automobile să facă un calcul greşit şi să-şi sporească pro­ducţia. Numai că s-ar putea lovi în viitor de o situaţie similară celei din România, unde cererea a fost redusă tocmai de devansarea provocată de Programul „Rabla”. Şi nu vor avea cui să vândă maşinile nou produse, provocând o nouă criză de supraproducţie!