Eficientizarea guvernării şi reducerea cheltuielilor bu­getare pe timp de criză au fost principalele argumen­te aduse în sprijinul micşorării nu­mărului de parlamentari şi instau­rării unicameralismului în Româ­nia. Dacă la prima vedere mediul de afaceri ar trebui să fie mulţumit de sacrificiul de care dau dovadă aleşii, o analiză mai atentă demonstrează că reducerea cheltuielilor e nesemnificativă. Iar eficienţa sporită privită din punctul de vedere al guvernanţilor se transformă în ineficienţă dacă te insta­lezi în fotoliul unui in-vestitor.
Rezultatul referendumului a fost interpretat de preşedintele Tra­ian Băsescu drept unul imperativ pentru Parlament. Lăsând la o par­te disputele constituţionale, legate de conflictul dintre cele două for­me de exprimare a suveranităţii po­porului, prin referendum sau prin reprezentanţii săi direct aleşi (prin parlamentari), în actuala criză economică, mai importante, cel puţin pentru populaţie, par ar­gumentele bugetare ce ţin de efec­tele unei astfel de reforme constitu­ţionale. Partizanii propune­rii pre­şedintelui au făcut deja calcu­le po­trivit cărora se economisesc pes­­te 100 de milioane de lei. Adver­sa­rii lor invocă în general argumen­te politice şi avertizează asupra pericolului unei centralizări excesive a puterii.


De ce 300?
Până în prezent nu există o explicaţie oficială privind numărul magic 300 prevăzut în textul referendumului. Neoficial, foşti consilieri prezidenţiali au invocat regula rădăcinii cubice avansată de Arend Lijphart. Potrivit acestuia, numărul optim de parlamentari în cazul unui sistem unicameral ar fi rădăcină cubică din populaţia statului, 280 în cazul României. La un sistem bicameral, regula rădăcinii cubice s-ar aplica în cazul determinării numărului optim de membri ai Camerei inferioare. Ce uită de obicei să precizeze aceştia este că Lijphart, deşi nu agreează actualul sistem bicameral din România, care se apropie de un bicameralism asimetric (Camera Deputaţilor are putere decizională mai mare pe temele importante decât Senatul) şi congruent (modelul de reprezentare în cele două Camere este identic), el nu agreează nici unicameralismul, caracteristic unei democraţii majoritare, în care învingătorul, chiar dacă cu numai 50% plus un vot, ia totul. Sistemul pe care politologul îl favorizează este cel al unei democraţii consensuale, adică un bicameralism simetric (cele două Camere să aibă puteri egale) şi incongruent (modul de alegere a reprezentanţilor să difere, precum în SUA). Adepţii unicameralismului au avansat şi ideea conform căreia în UE există mai multe state cu o singură Cameră. Din cele 27 de state din UE, 13 au sistem parlamentar bicameral şi 14 un sistem parlamentar unicameral. Numai că unicameralismul se pliază mai bine pe state cu o populaţie mai redusă. Primele opt state europene, din punctul de vedere al numărului de cetăţeni, au toate parlamente bicamerale (9 din primele 11, respectiv 10 din primele 13 ţări UE au parlament bicameral). Cea mai mare ţară cu parlament unicameral este Grecia, dar elenii au doar jumătate din populaţia României. Nu mai puţin de 85,1% din populaţia UE trăieşte în ţări cu parlamente bicamerale.

Reducerea cheltuielilor cu 0,01% din PIB

"Un parlament unicameral, cu maximum 300 de parlamentari, cred că răspunde nevoilor României, iar avantajele ar fi multiple. În primul rând, decizia s-ar lua mult mai uşor, şi Parlamentul ar deveni mult mai eficient. Cheltuielile statului s-ar reduce"
Traian Băsescu

Un calcul efectuat după regula de trei sim­plă arată că, în cazul reducerii numă­rului de parlamentari de la 471 la 300, s-ar realiza o eco­nomie de 128 de milioane de lei (adică 0,024% din PIB-ul pe 2010). Bugetul pe 2010 prevede pentru Camera Deputaţilor un buget de 256 de milioane de lei, din care 164 de milioane cheltuieli de personal şi 67 de milioane cheltuieli cu bunu­rile şi serviciile. Senatul, la rândul său, are un buget de 95 de mi­lioane de lei, din care 68 de milioane cheltuieli de personal şi 20 cheltuieli cu bunuri şi servicii. La o primă privire, anual, un deputat costă contribuabilii români 760.000 de lei, iar un senator - 69.000 de lei. Sumele includ atât cheltuielile propriu-zise ale parlamentarilor (salariul, biroul parlamentar din colegiu, cel din Parlament, cu toate dotările şi personalul aferent, maşina de serviciu, plata chiriei pentru cei care nu sunt din Bucureşti, diurna, deplasările externe etc.), cât şi cheltuielile legate de întreţinerea spaţiului din Palatul Par­lamentului. Ca orice business însă, şi cel de administrare a Parla­mentului are cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile. Reducerea numărului parlamentarilor are efecte numai asupra cheltuielilor variabile, şi nu o reducere direct proporţională cu cea a numărului aleşilor. Cheltuielile de întreţinere a Palatului Parlamentului nu se vor reduce doar în urma „disponibili­zării” a 171 de parlamentari. Nici personalul auxiliar. Cheltuielile cu bunurile şi serviciile se vor reduce, însă în niciun caz în acelaşi ritm, pentru că de majoritatea acestora beneficiază mai mulţi parlamentari, şi nu sunt personalizate. În plus, reducerea sumelor alocate pentru cazare în Bucureşti (cuprinse în ianuarie 2010 între 3.038 şi 8,500 de lei) pentru cei 171 de parlamentari puşi pe liber ar fi compensată de diurnele de deplasare suplimentare şi de ma­jorările cheltuielilor de transport pentru cei rămaşi, care vor acoperi colegii mai mari. În plus, e puţin probabil că numărul deplasărilor externe se va micşora, in­vitaţiile fiind preluate de cei rămaşi. Ca şi în cazul administraţiei publice, orice reducere de personal este invocată pentru alocare de resurse suplimentare pentru a se putea continua activitatea în acelaşi ritm. Cei 300 de parlamentari îşi vor declina priceperea în anumite domenii, aşa că vor solicita majorarea numărului de consilieri, media salariilor perso­nalului angajat în biroul parlamentar nemaifiind ca în prezent 5.000 de lei lunar, ci 10.000, ca în cazul deputatului Tudor Ciuhodaru. Luând în calcul toate acestea, probabil că mult invocata reducere a cheltuielilor se va înju­mătăţi, ajungând la 0,01% din PIB.


Risc scăzut, preţ crescut

"Un Parlament cu maximum 300 în loc de 471 ar fi şi un element de reducere a corupţiei. Mai puţini politicieni care fac trafic de influenţă. Nu acuz pe nimeni, dar riscul ar fi mai scăzut"
Traian Băsescu

Ce ar însemna însă pentru contribuabilul obişnuit un parlament unicameral? Nimic altceva decât conti­nua­rea actualului trend prin care este guvernat nu prin legi, ci prin Ordo­nan­ţe de Urgenţă (OUG), Hotă­râri de Guvern (HG) şi acte normative ale unor institu­ţii subordonate direct Gu­ver­nu­lui şi conduse di­rect de reprezentanţi ai partidului de guvernă­mânt, indi-fe­rent care ar fi acesta. Pen­tru că principiul demo­cra­ţiei româneşti este „la vremuri noi, oameni noi”. Şi musai ai noştri! În ultimii trei ani, dintr-o medie de 7.500 de acte normative adoptate anual, numai 300 sunt legi (majoritatea de aprobare a OUG emis de Gu­vern). În schimb, executivele s-au obişnuit să gu­ver­neze prin hotărâri de guvern prin care alocă după bu­nul lor plac resurse din Fondul de rezervă al Guver­nului şi din Fondul de Intervenţie al acestuia: o medie de 1.600 de HG-uri pe an. Cu toate acestea, preşedintele Traian Băsescu vede corupţie şi trafic de influenţă numai acolo unde, precum arată cifrele, nu prea există influenţă: în Parlament. Iar în cazul României, sistemul bicameral mai are un merit, cel puţin pentru mediul de afaceri. Lipsa de transparenţă a guvernării face ca anumite acte normative să devină vizibile pu­blicului, abia după ce ele au trecut de prima Cameră decizională. Abia atunci cei direct implicaţi, neconsultaţi asupra conţinutului actului normativ, încep să fa­că lobby şi să-şi introducă amendamentele în Camera decizională, pentru a repara stricăciunile. Probabil că la acest tip de „trafic de influenţă” care distorsionează „eficienţa” actului guvernării se referă Traian Băses­cu. În cazul unicameralismului, Guvernul şi-ar impu­ne politicile pe nevăzute, mediul de afaceri ne­maia­vând dreptul să-şi promoveze amendamentele, ci doar să tacă şi să înghită legislaţia evident „necorup­tă” a executivului. În plus, chiar dacă am lua în serios afirmaţiile preşedintelui, singurul efect al reformei nu ar fi diminuarea corupţiei, ci amplificarea sa. Cei 300 de spartani rămaşi în urma reformei constituţionale ar deveni brusc mai scumpi. Cererea (de lobby) rămâ­nând aceeaşi, în condiţiile unei oferte (de parlamentari) restrânse, evident că preţul va creşte!