Săptămâna trecută am început cu enunţarea contextului în care se vorbeşte despre „băsescianism”. În final am afirmat că, şi dacă Traian Băsescu ar fi un om perfect - inteligent, vizionar, cinstit până în vârful unghiilor, profund moral în atitudini şi acţiuni, determinat să aducă prosperitatea şi fericirea în România -, toate aceste calităţi şi încă multe altele nu ar justifica dobândirea puterii absolute. În primul rând, pentru că ar constitui precedentul care ar distruge democraţia.
Judecata de mai sus naşte o întrebare: „Poa­te fi distrusă demo­cra­ţia în România?”. Răs­punsul nu e nici pe departe atât de simplu pe cât ar părea. Mulţi ar putea răspunde, sarcastic, printr-o altă întrebare: „Dar poate fi distrus ceva ce nici nu există?”. Ei, nici chiar aşa!

Despre democraţie la periferie
Dincolo de definiţiile de dicţionar sau de strictă specialitate, democraţia, ca sistem politic real, are câteva elemente şi trăsături asupra că­rora merită să zăbovim.
În primul rând, democra­ţia nu are cum să fie, în con­diţiile noastre de acum, decât reprezentativă: societatea e prea complexă şi subiecţii prea numeroşi pentru o de­mo­craţie directă. Cui dele­găm însă puterea, în ce con­diţii şi pe cât timp? Rezultă, de aici, două categorii de ac­tori: cei care deleagă, electo­ratul, şi cei care primesc delegaţia, clasa politică. Electo­ra­tul se exprimă doar periodic (la alegeri, referendumuri sau alte modalităţi de consultare publică) şi, ceea ce este cel mai important, incomplet. Pe de o parte, există întotdeauna un număr de absenţi, pe de altă parte, votanţii aleg (prin forţa lucrurilor) doar frag­men­te/schiţe ale unei reali­tăţi viitoare, şi nu realitatea viitoare propriu-zisă. Se vo­tea­ză liste sau persoane, partide sau orientări politice, pro­iecte sau promisiuni mai mult sau mai puţin generale. Şi aici intervine problema competenţei: atât a competen­ţei electoratului, cât şi a competenţei clasei politice.
Devine clar că o demo­cra­ţie reală, profundă şi func­ţio­nală nu poate exista dacă e­lec­toratul nu are un grad ridicat de competenţă cu privire la treburile publice. Asta nu înseamnă că fiecare cetăţean trebuie să fie tobă de carte în administraţie, drept, ştiinţe politice, economie etc. Desi­gur, creşterea gradului de in­struire duce şi la creşterea gradului de competenţă, dar asta nu înseamnă automat că un alegător cu studii superi­oa­re este mai competent po­litic decât unul cu studii me­dii, de exemplu. Competenţa alegătorului constă în capacitatea de a-şi defini proble­mele (politice) şi de a şti ce să ceară reprezentantului său, în condiţiile generale ale mo­mentului în care se desfă­şoa­ră scrutinul (acest din urmă lucru trebuie subliniat!).
De cealaltă parte, a competenţei clasei politice, lu­cru­r­ile sunt chiar mai complicate. Cel ales, reprezentantul, tre­buie să aibă şi o competenţă de tip pur „politic” (adi­că o vi­ziune/intuiţie a evolu­ţiei societăţii), cât şi, măcar în­t­r-o oa­re­care măsură, o competenţă de tip „tehnocrat” (a­di­că o ca­pacitate de a înţelege soluţiile realiste/fezabile pentru un proiect politic).
Dacă privim lucrurile din punctul de vedere al competenţei electoratului ajungem la o constatare (speculativă, e drept!) tulburătoare: alegerile din 1990 au avut, până acum, cel mai înalt grad de competenţă a electoratului. (Atenţie! Nu discut acum despre competenţa politicienilor!) Atunci, electoratul (e drept, mult mai omogen!) a participat masiv la procesul electoral şi şi-a de­finit aşteptările (e drept, mo­deste!) în cunoştinţă de cauză. Privind retrospectiv, acest grad de competenţă a electo­ratului a scăzut în timp. Pe de o parte, prin scăderea parti­ci­pării la vot, dar pe de altă par­te, mai important, prin „decuplarea” de problemele reale. Iar în acest proces de „decuplare” un rol major l-au avut actorii politici care au oferit spre dezbatere teme false sau neimportante. Dacă privim atent, toate temele majore ale campaniilor (prezidenţiale, de exemplu) ce au urmat („li­niştea”, NATO, „corupţia” sau „mogulii”) au fost construite mediatic, având foarte puţin de-a face cu problemele reale ale românilor.
Acest proces nu poate fi imputat, în totalitate, politicienilor. După un moment de efervescenţă revoluţionară şi de implicare masivă în jocul politic, este normal ca o societate să tindă către echilibru şi, ca urmare a tran­sfor­mă­rilor calitative, să asistăm la o scădere a interesului şi competenţei cetăţenilor faţă de jo­cul politic. Politicienii sunt însă responsabili pentru crea­rea (sau păstrarea, sau apă­ra­rea!) condiţiilor de formare a competenţei electorale.

Nu tot ce e bun în America e bun şi la noi
Ce legătură are asta cu „bă­sescianismul”? Iată că are! Dacă privim obiectiv, vom ve­dea că nici Ion Iliescu, nici Emil Constantinescu nu au încercat să acapareze spaţiul de formare a opiniilor. (O pa­ranteză: când vorbesc despre Ion Iliescu, Emil Constanti­nescu sau Traian Băsescu, nu mă refer la persoane, ci la e­chi­pele şi „etosul” pe care l-au degajat acestea. Dacă la Tra­ian Băsescu e mai simplu, pentru că s-a inventat deja cu­vântul „băsescianism”, pentru ceilalţi doi mi-ar fi foarte greu să folosesc „iliescianism” sau „constantinescianism”, deşi, de fapt, despre asta e vorba.) Şi Iliescu, şi Constan­ti­nescu au acceptat ca pozitivă (subliniez, pozitivă!) existenţa părerii contrare. Orice s-ar spune, de-a lungul celor două mandate constituţionale ale lui Ion Iliescu, România a avut un traseu corect - poate prea lent, dar corect - către sta­tul de drept. Meritele lui Emil Constantinescu în crea­rea spaţiului de formare a opiniilor sunt incontestabile.
Până în 2007, la suspen­da­rea de către Parlament, şi Tra­ian Băsescu a respectat acest spaţiu. Din păcate, de la acel moment, preşedintele s-a po­zi­ţionat constant, în ieşirile pu­blice, ca deţinător al unor ade­văruri mai presus de în­ţe­legerea cetăţenilor, în virtutea cărora nu trebuie să dea explicaţii opiniei publice pentru semnele de întrebare pe care le ridică acţiunile sau afirma­ţiile sale.
Un argument în plus vine şi din preferinţa declarată a şe­fului statului pentru siste­mul de vot majoritar - „câşti­gă­torul ia totul”.
E o vorbă celebră: ceea ce este bun pentru America e bun şi pentru restul lumii! Dar e o vorbă care nu mai e de mult acceptată nici măcar în America.
Traian Băsescu (de fapt, „băsescianismul”) interpre­tea­ză majoritatea, pe cei 50% plus 1, ca pe situaţia în care, pe durata mandatului, mi­no­ri­tatea (adică 50% minus 1) pur şi simplu nu mai există!
E greu şi eronat să trasăm similitudini între România şi Statele Unite. Să ne închi­puim ce ar fi fost dacă acest sistem s-ar fi aplicat în ţara noastră în anii ’90! Faptul că, în Ro­mâ­nia, Opoziţia de atunci a supravieţuit şi au avut loc tran­sferuri paşnice de putere se datorează prezervării spa­ţiu­lui liber de formare a opi­niilor. Un spaţiu care include şi mass-media, dar şi, mai ales, atitudinea Puterii faţă de cetăţeni.
Mass-media şi opiniile din mass-media de tip clasic nu mai sunt suficiente pentru con­struirea acestui spaţiu liber al opiniilor. Presa scrisă e în cădere liberă, televiziuni­le sunt greoaie şi costisitoare, iar radiourile nu mai sunt, în epoca noastră, un medium ca­re să strângă în jurul lor co­munităţi. Internetul şi re­ţe­le­le de socializare sunt, în Ro­mâ­­nia, încă insuficient de mo­­bilizatoare. Discursul oficial ră­mâne, de aceea, greu de con­tracarat. Voi încerca să arăt, săptămâna viitoare, efectul pe care îl are apartenenţa la U­niu­nea Europeană asupra dez­baterii politice din România.