Politica monetară, supusă unor restructurări substanţiale în cursul anului 1997, a evoluat în condiţii noi, specifice economiei de piaţă. Banca Naţională a României a renunţat la licitaţia de refinanţare şi la toate creditele direcţionate, care în decembrie ’96 însumau 8.000 de miliarde de lei, tocmai pentru că aceşti bani, pompaţi într-o economie incapabilă să-i valorifice neinflaţionist, duceau la deficite cvasifiscale (pierderi ale agenţilor economici). Din acest motiv, în primul rând, începând cu luna iunie, BNR s-a transformat din creditor al sistemului bancar în… debitor. Începea o etapă nouă, de durată, în care Banca Naţională avea să-şi activeze pompele de absorbţie şi să atragă din bănci leii inflaţionişti.
Totodată, avea să înceteze amestecul puterii legislative şi al puterii executive în activitatea de emisiune monetară. Iar pe piaţa valutară, încă de la începutul lui ’97, cursul a pornit să alerge mai repede decât inflaţia. Politica Băncii Naţionale, în aceste condiţii, a fost animată de dorinţa de a reîndrepta ochii românilor către moneda naţională şi de a aduna în depozitele băncilor comerciale mai mulţi lei. În acest scop, BNR a făcut importante achiziţii valutare. Concomitent, au crescut dobânzile la depozitele bancare.
Mecanismele pieţei valutare s-au dovedit a fi fost bine reglate, aşa încât, neîncetat, leul a urcat şi a coborât, desenând un spectaculos zigzag. Fără îndoială că amatorii de speculaţii s-au trezit în faţa unor dificultăţi cu care ei n-au prea fost obişnuiţi: continua întrerupere de ritm, cu leul urcând şi coborând de la o zi la alta, i-a derutat total. În acelaşi timp, cursa leu-dolar a devenit spectaculoasă.
Şocul trecerii efective la convertibilitate a avut într-adevăr, aşa cum a prevăzut BNR, intensitate mică şi durată scurtă. Deşi relele prevestiri n-au lipsit: ba că Banca Naţională îşi va consuma toată rezerva ca să susţină leul convertibil; ba că investitorii străini se vor retrage de teama crahului şi vom pierde peste un miliard de dolari; ba că moneda naţională se va prăbuşi pe piaţa valutară... Toate aceste zvonuri s-au dovedit a fi fără temei. De altfel, nici nu s-au bazat pe analize lucide, ci pe stări emoţionale. Datele BNR duceau însă spre alte concluzii: că piaţa valutară va rămâne stabilă. Şi iată: leul nu s-a prăbuşit.
Între vocile ce au spus că trecerea la convertibilitate ar fi un pas greşit, multe au avut ca bază trecutul şi nicidecum viitorul. La noi, de mult timp încă, se formase un reflex ce intra în funcţiune ori de câte ori urma a fi luată o decizie cardinală. Până şi în 1880, în focul demersurilor pentru înfiinţarea Băncii Naţionale, conservatorii, între ei numărându-se personalităţi culturale de marcă, au strigat că... e prea devreme. Tot aşa cum - în secolul XX - s-a strigat că e prea devreme pentru concurenţă, pentru legi care să pună în prim-plan competitivitatea economică, pentru investiţii străine în industrie...
...Refrenul s-a făcut auzit şi în procesul trecerii la convertibilitatea de cont curent: „E prea devreme!”. Aşadar, lumea se îndrepta spre convertibilitatea de cont de capital (forma supremă de convertibilitate), în partea noastră de Europă convertibilitatea de cont curent era deja o realitate, dar refrenul era cântat cu insistenţă: „E prea devreme!”.
Pentru reforma economiei româneşti, nimic nu mai era... prea devreme; totul era prea târziu. O şansă doar mai aveam atunci: să înţelegem că, totuşi, e mai bine mai târziu decât niciodată. Cât n-a fost încă definitiv târziu... s-a trecut şi la convertibilitatea leului.
Noi, în România, avuseserăm şi până atunci un soi de convertibilitate, internă şi limitată. Ea se referea numai la plăţi şi încasări privind operaţiunile de import-export, servicii şi alte lucrări. Era internă, în sensul că producea efecte numai în spaţiul pieţei valutare româneşti. Şi era limitată pentru că inducea foarte multe restricţii. Acest tip de convertibilitate a început să funcţioneze în România la 11 noiembrie 1991, când s-a procedat la unificarea cursurilor valutare. De atunci, an de an, au intervenit măsuri care au dus la relaxarea pieţei valutare.
La 17 februarie 1997, BNR, în cooperare cu Guvernul, pe fondul liberalizării preţurilor, asigurase liberalizarea pieţei valutare şi monetare. Dobânzile au început să fie stabilite de piaţă. În ceea ce priveşte cursul valutar, băncile comerciale au căpătat deplină libertate de a se concura în stabilirea ratelor de schimb. Atunci au fost puse, practic, bazele trecerii la convertibilitatea nelimitată de cont curent.
De la 17 februarie 1997 şi până la 30 ianuarie 1998, în valuri succesive, au avut loc neîncetate deschideri. Un nou regulament valutar le sintetiza într-o prezentare unitară. Din acest motiv, în primul rând, cred că acest document a însemnat mai mult decât... un simplu regulament. El era un COD, în sensul că reprezenta şi o culegere de norme deja existente, un codex, dar şi un ansamblu de acte normative în materie valutară, în care regulile vechi, ce erau încă actuale, se interferau cu regulile noi sau actualizate. Se poate spune că, atunci, a intrat în vigoare un veritabil cod valutar.
Prin trecerea la convertibilitatea leului, România îşi asuma responsabilităţi noi: cele prevăzute în articolul 8 din Statutul FMI. Angajamentul presupune, cu deosebire, evitarea unor restricţii pe piaţa valutară, a practicilor discriminatorii şi accesul liber la informaţiile privind schimburile valutare pentru FMI şi partenerii externi. Pasul următor, aşa cum am văzut, avea să fie făcut peste câţiva ani, când a fost declanşată convertibilitatea contului de capital.
