Mihai locuieşte prin cartier (vorbim despre car­tierul Domenii - 1 Mai) aşa că, nemaigăsind locuri la libanezul preferat, mă duce la un restaurant pe o stradă liniştită, unu’ pe care-l ştie el! Mai vin C. şi, mai târziu, D. Înăuntru, tot tipicul unui restaurant de cartier se arată. Deşi weekend, locul e pe jumătate plin. Decoraţia este burgheză, serioasă, aşa cum trebuie într-un loc de întâlnire pentru un „middle-class“ şi „middle-age“. Etajere, statuete, scaune comode, parchet în şevroni, parchet tare bine lustruit. O grădină care va fi tare plăcută la vară. Lustre şi aplice. În timp ce sorbim care un Jim Beam, care o bere „de încălzire“, studiem oferta culinară. O enumerare de feluri din trei bu­că­tării: românească, italiană şi franceză. Prea mult. Şi neserios. Mi-e greu să cred că poţi reuşi atâtea feluri. Urmarea îmi va dovedi că am dreptate. Co­mandăm în intrare: chifteluţe cu susan (chi­ne­zesc), ciorbă de perişoare, salată de cartofi cu ierburi aromatice şi prosciutto (italienesc). Pentru mine un carpaccio de viţel (tot italienesc). Gre­şea­lă! Este atât de congelat încă, încât, după un sfert de oră, neputând să mestec bucăţile de gheaţă, renunţ înapoindu-l chelnerului. Nici cei­lalţi nu par prea mulţumiţi de alegerea lor, dar fă­ră critici clare. Felul al doilea este un bun prilej de verificare, îmi spun, şi comandăm pe rând: pentru C. - penne ai quatro formaggi, pentru D. - creier la capac, pentru Mihai - „tigaia primarului“, formată din ceafă de porc, ficăţei, cârnaţi şi cartofi ţără­neşti. Ei sunt mulţumiţi. Eu greşesc din nou: co­mand midii în sos de vin. Sunt prea fierte, au un gust metalic, dar sosul este corect. Aş putea spune în mare că bucătăria este medie sau corectă pentru cineva fără pretenţii. Pivniţa. La cele roşii ceva Murfatlaruri, nişte Recaşuri, un Vi­nul Cavalerului, un Beciul Domnesc. La cele albe Jidveiuri, din nou Recaş şi Cotnari. Remarcabil este faptul că vinurile sunt apreciate la justa lor valoare şi preţurile nu sunt „trase de păr“, ca în cele mai multe restaurante. Din păcate! În afara berilor lui Mihai, noi am băut o carafă din vinul casei, o fetească de pe la Mehedinţi, vrednică şi rotunjoară. Un vin de drum lung, tare prietenos. Câteva cuvinte despre serviciu se impun: amabil, eficace şi serios, fără stări de suflet şi fără fiţele pe care trebuie să le suport din ce în ce mai frec­vent în alte restaurante. O fi o maladie care se pro­pagă! Aşa că, pentru acest local, cu toate de­fectele sale o notă de 7.

Casa Elisabeta
- Str. Ion Neculce nr. 63
- 250 de lei pentru patru persoane