În totală contradicţie cu afirmaţia lui Nichita Stănescu: „poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală”, la Angela Ma­rinescu („Probleme personale”, Editura Cartea româneas­că), poezia este exclusiv o problemă personală, iar viaţa poeziei pul­sează numai odată cu inima poe­tului care palpită pentru el însuşi. Poezia Angelei Marinescu este confesivă şi egocentrică, scrisă la persoana în­tâi. Lumea există numai în funcţie de percepţia eului li­ric care o întemeiază şi o şi anu­lează după cum îi vine: „cântă co­co­şul/dar numai/în închipui­rea mea/bolna­vă/de o boală/pe care/nu o cunosc/şi co­co­şul/este/ moar­tea”. Până şi un concept de istorie literară ca „optzecismul” este perce­put prin inter­me­diul sistemului senzorial: „Pe cupola ochilor/mi se lipeşte/limba/ca o căpuşe şi atunci/ce ficţiune este optzecismul/când ascult/sunetul/obscur/al nopţii” (textul in­tegral al poemului „Noapte optzecistă”). Vă­zul, gustul şi auzul se mobilizează împre­ună pentru a configura „ficţiu­nea” opt­zecistă! Poeta trece de la „relaţia acută cu anumite mirosuri” la eseuri de­spre scrii­to­rii care au devenit „profesio­niş­tii rezisten­ţei la scris”. Aşa cum fiecare sen­zaţie extre­mă se transformă în contrariul ei, impresia cititorului devine că „proble­me­le personale” ale poetei, ex­puse cu violentă ne­ga­re a ceea ce exis­tă în afara sa, de­vin universale, de­vin ale sale. Dacă in­divi­dua­lismul sălbatic şi in­di­fe­renţa faţă de tot ce nu o con­ţine ar fi altfel decât paroxistice, aceste versuri n-ar putea in­te­re­sa pe nimeni. 
Poeta Nicoleta Popa („Frag­mente din inima mea”, Editura Brumar) practică limbajul fără perdea. Uneori confesiunea, relativ dispe­rată, ia un ton cam de toată ziua: „Am trei­zeci şi patru de ani, am doi copii, am o sluj­bă, am o firmă, sunt scriitoare... şi tot mă plictisesc”. Alteori cade în articol de fond feminist: „Mii de femei sunt traumatizate pe lu­mea asta. Nimeni nu ştie de ele” etc. Tex­tele din ciclul iniţial, intitulat „Blânda agresivitate” (de unde blândă?), au păcatul u­nui prozaism excesiv. Cele din al doilea ca­lup, cu titlul „Simple poeme”, au un mod su­perior de a transfigura enun­ţuri si­mi­la­re, a le esen­ţializa în fragmente realmente poe­ti­ce: „Bucuria cea mai mare e scâncetul du­re­ros al morţii,/dar acum bu­cu­ria sunt mugurii copacilor primă­vara”. Pentru Ni­co­leta Popa „romantismul e doar o in­ven­ţie, doar un răsfăţ” şi după ea „cură­ţenie nu există,/ puritate nu exis­tă”. Orice se poa­te spune despre poezia Nico­letei Popa, dar nu că ar fi lipsită de personalitate!