Coroborată cu ultimele date sta­tistice, precum şi cu pers­pec­tivele mai mult decât pa­lide în legătură cu disponibi­lita­tea Guvernului de a permite re­struc­tu­rarea sănătoasă a economiei prin reforme reale, de­claraţia lui Mugur Isărescu poate fi interpretată astfel: nu vom ieşi din criză anul acesta şi nici n-ar fi bine să ieşim, câtă vreme nu ne-am le­cuit de vechile metehne.
Intervievat de „Financial Ti­mes”, guvernatorul BNR Mu­gur Isărescu a spus că Ro­mâ­nia nu are nevoie de „o re­ve­nire spectaculoasă”, referin­­du-se la prognoza de creştere econo­mică de 1,3% luată în calcul de Gu­vern şi FMI pentru 2010. El a adău­gat că va căuta să nu permită o apre­ciere prea pu­ternică a leului, care ar descuraja o revenire economică bazată pe ex­port. Executivul ia în cal­cul, într-un scenariu de risc pre­zentat în programul de convergenţă al României pentru perioada 2009-2012, o creş­tere economică de doar 0,2% pentru acest an.

Scăderea comerţului, accelerată de şomaj
Reamintim succint contribuţiile principalelor ramuri la PIB în tri­mes­trul IV 2009. Construcţiile au în­registrat un nou recul semnificativ, dar, iarăşi, nu respectivul sector a avut cea mai importantă influenţă la scăderea PIB, ci comerţul, relevând majorarea accelerată a şomajului. Trecând de la modul cum se creează PIB-ul la modul cum se utilizează, se observă o scădere semnificativă a consumului privat. Dar nu cererea populaţiei a afectat cel mai mult PIB-ul, ci reducerea fără precedent a investiţiilor (formarea brută de capital). De asemenea, exportul net s-a majorat, însă nu creşterea exportu­rilor a reprezentat factorul determinat, ci ajustarea importurilor.
În regiune, o scăderea mai im­portantă a PIB s-a văzut doar în ţări­le baltice, în timp ce PIB-ul Poloniei chiar a crescut. Şi, din păcate, Româ­nia nu a înregistrat doar o scădere a PIB de trei ori mai mare decât media UE, ci şi una dintre cele mai înalte inflaţii anuale din Uniune.
 
Polonia - mai mare, dar mai deschisă
SFin arăta anul trecut, la sfârşit de mai, că leul ar fi putut să se deva­lori­zeze mai mult - precum zlotul -, în încercarea de a stimula ramurile care se adresează consumului din exterior, prin intermediul exporturilor. Numai că în România ponderea exporturilor în PIB e scăzută. Fără a avea suficient „business” de încurajat, deprecierea leului devenea inutilă.
Dar, deşi deprecierea leului a pro­­vocat în 2009 şocuri mai mici decât în Polonia, SFin anticipa că economiei noastre îi va fi mai greu să-şi reia ascensiunea în situaţia în care se bazează în prea mare măsură pe consumul intern. Reveniri mai ra­­pide pot realiza economii care nu ex­portă bunuri cu grad mare de com­plexitate şi care îşi susţin productivitatea exporturilor prin de­pre­cierea monedei. Au o piaţă internă mare, a cărei cerere e satisfăcută de mărfuri realizate de propriii fabricanţi. Au încă suficient spaţiu de ma­nevră la nivelul intermedierii financiare, care se bazează pe o cerere solvabilă. Descrierea corespunde, în mare parte, economiei Poloniei.  
Mai în detaliu, ponderea industriei româneşti la formarea PIB s-a micşorat cu mai bine de patru punc­te în şase ani, în vreme ce procentajul construcţiilor s-a dublat, arătând reorientarea unor agenţi economici din zona industrială spre cea a imobilelor. Totodată, procentajul agri­cul­turii s-a înjumătăţit, în timp ce pon­derea comerţului - realizat într-o proporţie semnificativă cu mărfuri din import - a urcat la un sfert din total. Cu alte cuvinte, industria şi agricultura, ramuri ce generează spo­ruri de productivitate pe baza cărora se poate obţine o creştere economică dezinflaţionistă, au cedat teren în faţa sectoarelor ce trebuie cuplate la fluxuri investiţionale pentru a se majora PIB-ul.
În această situaţie, SFin aprecia că dobânzile n-au loc în jos, pentru a putea fi păstrate investiţiile existente în România şi atrase altele noi, me­nite să finanţeze ramurile depen­den­te. Dar cum BNR n-a rezistat so­ma­ţiilor politicienilor de a le scădea, s-a consemnat o reducere-record a for­mării brute de capital de peste 9%.
Iar oamenilor politici, care au refuzat constant să ţină cont de postulatul că o inflaţie scăzută şi stabilă reprezintă cea mai bună contribuţie pe care politica monetară o poate a­duce pentru susţinerea creşterii economice şi crearea de noi locuri de mun­că, nu le rămâne decât să cu­lea­gă ceea ce au semănat. În locul unei singure probleme au apărut trei. Atunci când inflaţia, stagnarea sau recesiunea economiei, precum şi şomajul survin concomitent, acestea sunt semne de stagflaţie, iar feno­me­nul are, în principal, cauze mone­ta­re. Sau, ca să fim sută la sută exacţi, e determinată de încercarea de a substitui politicile economice şi fiscale cu cele monetare.

Corectarea optimismului FMI
Să ne întoarcem însă la de­cla­ra­ţia guvernatorului din FT, ce pare să corecteze optimismul FMI şi al Gu­vernului. Organisme care au pornit de la previziuni de majorare a PIB cu 0,5-1% în august 2009 şi au avansat la 1,3% la în ianuarie 2010, reflectând - în viziunea FMI - redresarea de pe pieţele externe. Problema este însă că ultimele perspective globale nu la­să loc optimismului, indicând creşterea şomajului şi continuarea scăderii economice. Altfel spus, nu se pune problema de ajutor inves­ti-ţional pentru România, în situaţia în care cei mari din UE sunt speriaţi de cum le merge lor. Şi, acestea fiind premisele, este eronat să gestionezi  ca şi când vei primi ajutor şi ai stabi­litatea garantată. În aceste circumstanţe, e posibil ca în 2010 reculul economic să se situeze tot la 7-8% ca în 2009, dacă preţurile activelor continuă să se ajusteze, pe fondul executării garanţiilor de către bănci.
Ca să conchidem, ramurile eco­nomiei româneşti se confruntă cu ajustări drastice ca urmare a reduce­rii cererii. Problema este că lipsa de reacţie la momentul „boom”-ului a fost generală şi a dus ulterior la o suprareacţie („overshooting”). Acum se iau, practic, măsurile care trebu­iau luate în urmă cu trei ani, ceea ce face ca economia să se corecteze mai mult decât ar fi făcut-o dacă măsu­ri­le s-ar fi luat la momentul oportun. Singurele modalităţi de a încuraja consumul şi investiţiile par a fi falimentele şi corecţia pieţelor de măr­furi...

Leul tare anulează şansele de creştere
Cursul este, practic, unul dintre puţinele instrumente cu care se mai pot realiza corecţii. Pentru asta e bi­ne să readucem în atenţie afirma­ţiile guvernatorului din iulie 2009: „După părerea mea, cursul între 4,1 şi 4,3 lei/pe euro este stabil”. Dar Isărescu n-a uitat să adauge atunci că va deveni tot mai importantă co­re­laţia productivitate-salarii vs curs de schimb, pentru că, „dacă nu ne ocupăm de ea, nivelul actual (de curs - n.r.) nu va mai fi unul bun...”.
Haideţi să ne oprim câteva mo­mente asupra formulei la care face referire guvernatorul. Majora­rea sa­lariilor şi aprecierea leului pot surveni concomitent doar cu condiţia unor sporuri de productivitate superioare acestora. Cu alte cuvinte, leul se poate întări doar în cazul în care creşterea productivităţii depăşeşte semnificativ avansul salariilor. Dacă însă economia stă structural atât de prost încât să consemnează simultan una dintre cele mai înalte rate ale inflaţiei şi una dintre cele mai pu­ternice recesiuni din UE, înseam­nă că productivitatea nu are cum să crească decât pe baza micşorării salariilor (respectiv a creşterii şomajului) şi/sau a deprecierii leului.
Deci, pentru a se obţine premise de creştere economică în 2010, e ne­ce­sar să aibă loc sporuri de productivitate. E drept că, dacă împarţi va­loarea adăugată realizată de compa­nii la un număr mai scăzut de sala-riaţi, rezultă o productivitate mai mare, dar astfel se micşorează şi consumul, ca urmare a disponibili­ză­ri­lor. Cu alte cuvinte, de la un nivel încolo, se observă cum cheltuielile scad, însă veniturile se reduc mai re­pede. Iar dacă pe lângă faptul că antreprenorii disponibilizează personal, se apucă şi guvernanţii să mă­rească taxele, se va vedea cum se compromit mai mult bazele creş-te­rii. E posibil să se strângă ceva bani la nivelul dărilor care se măresc, dar se va observa cum se micşorează ac­celerat încasările din TVA, deoarece consumul din sectorul privat fie scade, fie „virează” spre economia sub­terană. 
Acestea fiind zise, una dintre puţinele variante de a genera spo­ruri de productivitate, capabile să stea la baza creşterii economice, ar fi ca BNR să încurajeze o majorare a cursului până spre 4,7 lei/euro, fără a se mai înregistra, în paralel, vreo creştere de taxe. În intervalul de variaţie 4,1-4,3 lei/euro creşterea economică este exclusă. La 4,1 lei/euro exporturile se sufocă, în timp ce im­porturile nu-şi reduc preţul, ci doar îşi majorează importatorii marjele de profit. Mai mult, la un curs redus, cei care-şi repatriază banii, pe fondul unui mediu de afaceri care se deteriorează, o fac mai uşor.

Nicolaie Alexandru-Chideşciuc, senior economist ING:
„În opinia mea, declaraţia guvernatorului BNR indică o oarecare teamă în ceea ce priveşte evoluţia economiei în acest an; România nu are nevoie, într-adevăr, de o creştere spectaculoasă, însă una de 2-3% ar fi bine venită având în vedere că vom ajunge la nivelul anului 2008 cel mai devreme în anul 2011“

Lucian Anghel, economist şef BCR:
„ O apreciere mult prea puternică a leului poate escalada şomajul ca urmare a dependenţei aproape exclusive de cererea externă şi în situaţia în care utilizarea instrumentelor de hedging de către exportatori e marginală"

Dragoş Cabat, managing partner eFin.ro:
„Aprecierea guvernatorului Isărescu reflectă dorinţa BNR ca România să aibă o creştere sănătoasă şi sustenabilă, fără excese privind consumul intern şi bazată pe export. Totuşi, pe termen mediu este normală o apreciere a leului către nivelul de 3,6 faţă de euro, în perspectiva aderării la zona euro"