O simplă incursiune la sfârşit de săptămână prin hipermarketurile bucureştene ne arată că mărfurile se scumpesc agresiv. Şi asta când ar trebui să se ieftinească, pentru că românii mănâncă din import, iar leul se apreciază puternic. Din păcate, degeaba se întăreşte mo­neda naţională dacă pe piaţă există un exces semnificativ de bani, care permite comercianţilor să-şi maximizeze profiturile până la nivelul la care îl vor absorbi. Doar guvernatorul BNR se face că nu vede asta şi ia atitudine împotriva „ghicelii“ inflaţiei ca sport naţional.

Problema este că pe piaţă sunt atât de mulţi bani în­cât şi un prezicător începă­tor e în stare să spună că vede în jur „multă-multă scumpete“. Mai ales că banca centrală va finanţa în continuare indirect bugetul statului, obiectiv divergent cu cel al atingerii ţintei de inflaţie. Într-un asemenea context, BNR se îndepărtează în loc să se apropie şi de criteriile de con­vergenţă ce trebuie îndeplinite pentru adoptarea euro. Singura nă­dejde să trecem la moneda unică europeană la data stabilită ar fi ca, după Grecia, să apară dificultăţi şi în Portugalia şi Spania, iar Germania să nu reuşească să-şi ducă deficitul bu­getar sub 3% din PIB. Şi apoi - având în vedere acest lanţ nefericit de evenimente - să se revizuiască re­perele de la Maastricht. Iar asta nu doar la nivel de deficit fiscal, ci şi la cel de inflaţie ori datorie externă, pentru ca să-şi exploateze statele mai bine popoarele...

Înmulţirea banilor nu creează prosperitate
Aşadar preţurile cresc agresiv în hipermarketuri, altfel de cum se ve­de în restul Uniunii Europene. Cum de-şi permit comercianţii ro­mâni una ca asta? E foarte simplu: unul din­tre canalele de transmisie a bani­lor în exces pe piaţă a fost mic­şora­rea rezervelor minime obligato­rii (RMO). Ce sunt RMO? BNR impu­ne băncilor comerciale ca o parte im­por­tantă din economisirile în lei (15% din totalul depozitelor cu scadenţă mai mică de doi ani) şi cele în valută (25%) să fie virată în conturile sale. Cu scopul declarat de a nu per­mi­te intrarea în economie a unei can­tităţi masive de bani, care n-ar pu­tea fi absorbită şi ar genera inflaţie.

Din nefericire, anul trecut, banca centrală a uitat complet de scop şi a scăzut RMO în valută de trei ori. Cu devizele returnate de BNR, băncile co­merciale au creditat statul. Apoi, Trezoreria Statului a mers cu valuta împrumutată la BNR, care i-a dat în schimb lei de cheltuială. Banca Na­ţio­nală şi-a recuperat, practic, întreaga cantitate de euro pe care o dis­po­nibilizase din rezerva valutară, dar înainte de a decide micşorarea RMO, masa bănească aferentă rezervelor minime nu era activă. După ce a fost împrumutat bugetul, a devenit. Ba­nii daţi de stat pe pensii şi salarii pu­blice s-au dus în consum, gene­rând inflaţie, deoarece dobânzile erau prea mici pentru a stimula eco­no­misirea. Punerea în circulaţie a unei mase monetare din afara ciclului economic necesita o primă de risc suplimentară, dar s-a uitat cu desă­vâr­şire despre acest lucru!

Contraexemplul sårbesc
Haideţi să schimbăm unghiul de abordare şi să mai explicăm o dată. Economia a mers mai prost, iar din falimente şi şomaj statul n-a putut strânge suficiente impozite. Atunci, în loc să reducă taxele, pentru a permite economiei să-şi reia consumul şi investiţiile şi, în final, să reia plata dărilor, statul a preferat să se împrumute ca să plătească pensii inactivilor (pensionari) şi salarii non-productivilor (bugetari). Dar astfel el a susţinut doar cererea, fără să aibă loc, în paralel, şi o majorare a ofertei, ceea ce a inflamat preţurile. Iar in­flaţia îi taxează acum atât pe cei care au realizat venituri corelate cu spo­ruri de productivitate, cât şi pe cei pentru care s-a îndatorat statul ca să le asigure leafa. Dacă non-producti­vul ar fi fost şomer, cel care generea­ză productivitate n-ar mai fi fost „impozitat“ cu inflaţia. Dimpo­trivă, politicienii ar fi fost constrânşi să-şi întoarcă faţa spre piaţă şi să elibe­reze mediul de business de restricţii, pentru ca acesta să fie capabil să a­tragă investitori care să creeze locuri de muncă. Din păcate, statul a refu­zat să disponibilizeze personal în anul electoral 2009 şi abia acum e în măsură să realizeze corecţiile, care vor fi mai dure, din simplul motiv că n-au fost făcute la timp. 
Ce mai trebuie menţionat este că nu doar BNR a scăzut RMO în regiu­ne anul trecut, ci şi banca centrală a Serbiei. Deosebirea este însă că, în ţara vecină, autoritatea mone­ta­ră a anulat rezervele minime obli­gatorii pentru economisirile pe care băncile le plasau în credite către companii. Acest fapt a permis lichi­di­zarea tran­sparentă şi extensia si­multană atât a cererii, cât şi a ofertei. 
La noi, lichidizarea a fost indirec­tă şi netransparentă, în situaţia în care nu s-a adresat direct firmelor, ci a ajuns la acestea de la buget, prin salarii, pensii ori comenzi guverna­men­tale cu iz clientelar. Care, în mă­su­ra în care n-au generat sporuri de productivitate, au reaprins inflaţia.

„Pacea socială“ nu intră în fişa de post a BNR
În fine, analiştii au început să realizeze între timp că inflaţia are le­gătură cu excesul de bani, nu cu creş­terea accizelor la ţigări. Însă pe piaţă se impune, încet-încet, o nouă teză: BNR a evitat o explozie socială. De acord, dar problema este că Banca Naţională nu cu asta se ocupă. Nici chiar atunci când o decorează preşe­dintele Băsescu şi-i spune că a reuşit să compenseze multe măsuri nesă­buite ale guvernelor României. Mai ales că preşedintele ar fi trebuit să fie în temă, de vreme ce, atunci când l-a întrebat pe ministrul economiei şi finanţelor Varujan Vosganian din ce va majora pensiile, acesta i-a răs­puns insolent: „Din PIB!“.
Ei bine, acum, când PIB-ul nu mai creşte, ci se reduce, firesc ar fi să se ajusteze şi veniturile majorate în timpul „boom“-ului. Pentru că, dacă nu se întâmplă astfel, taxa inflaţiei îi afectează pe toţi. Sau, ca să-l cităm pe guvernatorul Isărescu, „din punct de vedere social poate fi fundamentat un salariu de 700-1.000 de lei, chiar şi unul de 2.000 de lei, dar real tot 500 de lei va fi“. Pentru cei care generează venituri în pas cu productivitatea, nu există moralmente niciun motiv să li se dea o cocoaşă în plus. Ba tocmai fiindcă sunt precum urşii Panda, pe cale de dispariţie, ar trebui să li se ia una: să fie des­po­vă­raţi de taxe, pentru ca statul să poată spera că, din munca lor, îşi va majora baza de impozitare.

Într-un mediu cazon, nu „înfloresc“ decåt taxele
Din păcate, mintea cazonă a po­liticienilor români nu e setată pe re­ducerea sau desfiinţarea unor taxe. Şi în această situaţie şomajul tinde să crească la niveluri similare celor din perioada când din ţară nu lip­seau două-trei milioane de oameni care lucrează acum în Spania sau Ita­lia, ceea ce dovedeşte că mediul de afaceri este mai ostil. Vorbind strict de 2009, se poate spune că mediul a suferit de pe urma majorării CAS şi a impozitului minim pe cifra de afa­ceri. Iar în 2010 Guvernul continuă să aibă acelaşi comportament: mi­cro­întreprinderile vor plăti impozit pe profit de 16%.
Totuşi, în ciuda creşterii accele­rate a şomajului, nu s-au văzut am­ple proteste de stradă. Oare de ce? Pen­tru că aceia care şi-au pierdut lo­cul de muncă au provenit din în­treprin­derile mici şi mijlocii, cele care nu pot face presiuni politice, nu sunt ex­puse presiunilor sindicale şi gene­rea­ză o concurenţă puternică.
Deci Guvernul nu intenţionează să reformeze cheltuielile publice pentru a-şi reduce şi statul deficitul, aşa cum a făcut sectorul privat. Exe­cu­tivul doar încearcă să-şi majoreze veniturile, pe seama unor „curbe de sacrificiu“. Cu riscul ca o astfel de abordare să echivaleze cu sinucide­rea economică. În măsura în care 70% din PIB se formează în sfera IMM-urilor, cu cât fiscalitatea distruge mai multe întreprinderi mici, cu atât devine mai redusă baza de creş­tere economică şi, implicit, de creare de locuri de muncă.
S-ar putea însă ca pe cei care deţin puterea să nu-i intereseze. Anul trecut, când preşedintele nu ştia dacă va mai avea guvernul după alegeri, a cerut să fie alimentat bugetul cu bani de la FMI. Acum, când a văzut că are în continuare guvern, lasă tranşele de la Fond să intre la BNR, fiindcă debitele publice au cres­cut dramatic. Normal ar fi ca statul să-şi micşoreze cheltuielile şi să reducă presiunea asupra sectorului privat, dar o asemenea variantă e de neacceptat imediat după câştiga­rea alegerilor.
Problema cea mai mare e că IMM-urile care se vor desfiinţa re­pre­zintă piaţa. Practic, din puţina pia­ţă pe care o avea, economia ro­mânească riscă, în lipsa acestora, să rămână fără nimic, să fie dominată de bănci mari, companii mari şi de un stat în care politicul dictează economicului, cam cum se întâmpla în regimurile fasciste din perioada interbelică.

Prime la stat, şomaj la privat
Câştigul salarial mediu nominal net a fost de 1.426 de lei în ianuarie 2010, în scădere faţă de luna precedentă cu 51 de lei (-3,5%). Totuşi, în ciuda reducerii remuneraţiilor în majoritatea sectoarelor economice (cele mai multe aflate în mediul privat), salariile angajaţilor statului s-au majorat semnificativ. Astfel, remuneraţiile din administraţie au crescut de la 2.098 de lei în decembrie 2009 la 2.204 lei în ianuarie 2010 (+5,05%), cele din învăţământ - de la 1.442 la 1.644 de lei/lunar (+14%), iar cele din sănătate - cu 17,8% (de la 1.232 la 1.451 de lei/lunar). Fluctuaţiile ample ale câştigului sala­rial în luna ianuarie la nivelul angajaţilor statului s-au datorat acordării celui de-al 13-lea salariu şi a primelor de sărbători. Sectorul privat s-a confruntat în schimb cu un ritm deosebit de alert de disponibilizări, care a făcut ca rata şomajului să urce la 8,1% în ianuarie şi la 8,3% în februarie 2010.