După reconfigurarea Puterii în urma realegerii lui Traian Băsescu, s-au separat (din nou, firesc) cele două dimensiuni ale vieţii politice: cea administrativ-guvernamentală şi cea de partid. În lunile care au urmat, pe fiecare din aceste două niveluri s-a „recuperat“, ca să zicem aşa, „stagnarea“ din perioada electorală. Reîn­toarcerea la activitatea politi­că de zi cu zi, scăpată din chin­gile imperativelor electo­rale, a avut şi un mic „efect colate­ral“. Anume, a scos la iveală o vorbă a lui Sever Voi­nescu, vorbă care va face, cred, carieră: „băsescianismul“.
Chiar dacă dl Voines­cu este cel care a „inventat“ cuvântul, băsescianismul, ca fenomen politic, există încă din 2001, de când Partidul Democrat a început să devină un „one man party“.
Încerc, în cele ce urmează (extins, probabil, pe mai mul­te săptămâni), să aduc argumente în favoarea următorului set de afirmaţii: 1. Ceea ce este bun pentru un partid poate fi rău pentru o ţară; 2. Ceea ce este bun pentru o anu­mită structură socială poa­­te fi rău pentru societate în ansamblu; 3. Ceea ce este bun pe termen scurt poate fi catastrofal pe termen mediu şi lung şi 4. Drumul spre iad este pavat cu bune intenţii.

Un an de austeritate
Pe partea administrativă, Guvernul s-a repezit „să-şi facă temele“ date de FMI, a­nunţând măsuri de austeritate: disponibilizări, reduceri bugetare etc. Măsurile, după cum era de aşteptat, au stâr­nit nemulţumirea sindica­telor, iar partidele de opoziţie au sărit în sprijinul sindica­telor, însă fără prea multă tra­gere de inimă. Realitatea e că un argument al lui Marian Sârbu merită să fie reţinut dincolo de contextul în care a fost folosit. (Fostul ministru al muncii l-a avansat ca motiv al demisiei din PSD.) Anume că legea salarizării unice şi cea a pensiilor, legi elaborate sub ministeriatul domniei sale, nu pot fi criticate, principial, de PSD pentru că sunt nişte legi „de stânga“, legi care eli­mină nişte discriminări. Evi­dent, nimeni nu l-ar fi îm­pie­dicat pe Marian Sârbu să susţină acest adevăr din interiorul PSD şi/sau să încerce să-şi convingă colegii de eroa­r­ea în care se află. Sârbu a preferat să plece din partid, şi plecarea sa nu poate fi explicată decât prin prisma puterii de atracţie exercitate de apre­cierile publice ale lui Traian Băsescu la adresa sa.
„Refluxul“ PSD capătă, privit din acest unghi, un as­pect inedit: până la urmă, stânga politică redistribuie avuţia societăţii, iar când această avuţie scade şi nu mai e mare lucru de redistribuit, rolul partidelor de stânga se îngustează considerabil. De­cla­raţia recentă a lui Mugur Isărescu privind imposibilitatea, în acest moment, de a satisface solicitările sindica­telor este simptomatică. Dacă guvernatorul BNR face o ase­menea afirmaţie în clar, în­seamnă că, pe de o parte, contextul economic global e fra­gil şi, pe de altă parte, că gu­ver­nul Boc are nevoie de sprijin.
În România, partidele „de stânga“ au avut succes atâta vreme cât au avut de unde să „dea“, indiferent ce politică reală au dus. (Pentru că, obi­ectiv vorbind, şi cabinetul Năs­tase, şi chiar cabinetul Vă­căroiu au luat, preponderent, măsuri de dreapta - de privatizare, liberalizare, des­cen­tralizare etc. -, chiar dacă pentru nişte fani ai liberalismului aceste măsuri au fost încete şi incomplete.) Pe de altă parte, aproape toate segmentele societăţii româneşti au un complex de superioritate şi îşi doresc, prin urmare, o discriminare pozitivă. Part­i­dele politice din România nu au avut, în 20 de ani, o po­li­tică de principii, consec­ventă. Iar acest lucru a dus la deficitul de încredere pe care îl are politicul în general în opinia românilor.
Guvernul va trebui să su­porte costurile sociale ale cri­zei şi măsurilor de austerita­te, dar şi pe cele ale „legilor de stânga“ referitoare la pensii şi salarii. Şi va trebui să minimizeze variantele alternative. Cum o poate face? Prin sub­ţie­rea Opoziţiei.

Pårghii de putere
Ce legătură au cele de mai sus cu Traian Băsescu sau, şi mai exact, cu „băsescianismul“? Simplu: golirea de con­ţinut a sistemului parlamentar şi a partidelor politice. Traian Băsescu (sau consilie­rii săi politici, dar asta are mai puţină importanţă de vre­me ce vorbim despre „bă­ses­cianism“) a (re)adus în prim-planul vieţii politice ro­mâneşti imaginea liderului providenţial şi conceptul „cine nu e cu noi e împotriva noastră“.
A fi un „preşedinte-jucă­tor“ înseamnă a „ieşi din ca­drul sistemului de partide“, a avea o viziune proprie asupra politicii executive şi a o im­pune în faţa oricărei obiecţii. Prin urmare, Opoziţia, în si­ne, este „rea“ şi ea trebuie re­dusă la un grup care poartă, din start, un stigmat al răului şi care poate să se exprime public în aceeaşi măsură în care un lup poate să urle, în­chis fiind într-o cuşcă la gră­dina zoologică.
Fireşte, Traian Băsescu nu poate fi acuzat, fără dovezi, că „independentizarea“ Parla­men­tului ar fi punerea în prac­­tică a unui plan al domniei sale. Dar e de netăgăduit că „independenţii“ (şi „în­mulţirea“, previzibilă, a acestora) fac ca, în acest an şi în perspectivă, puterea politică a lui Traian Băsescu să devină absolută. Apariţia unui „nou“ partid de stânga nu schimbă în niciun fel datele problemei. Aşa cum arătam de cu­rând, doctrinar vorbind, este un handicap pentru un partid de stânga să-şi înceapă existenţa în sânul unei guver­nări care se reclamă de dreapta. Ghive­ciul ideologic guvernamental este, de altfel, un alt aspect care îi foloseşte preşe­dintelui. Pentru că referen­ţia­lul după care se judecă politicile publi­ce nu mai este doctrina sau partida (atenţie, nu partidul!), ci eroul provi­den­ţial.
Prin modificarea Legii funcţionarilor publici, pe de-o parte, şi prin încercarea de a-l îndepărta pe Mircea Geoană din fruntea Senatului, pe de altă parte, PD-L a declanşat o ofensivă politică prin care, în caz de reuşită, ar ajunge într-o situaţie de „partid-stat“ mult mai accentuată decât a fost PSD în mandatul 2000-2004. De ce? Din nou, din cauza „băsescianismului“! În 2004, pe de o parte, a existat un echilibru evident (cu tensiunile aferente) între premier şi preşedinte şi, pe de altă parte, la nivelul conducerii partidului existau şi se manifestau câteva centre de putere care nu răspundeau necondiţio­nat la comenzile lui Adrian Năstase. Dacă PD-L ar prelua şefia Senatului (după câte se spune, pentru Anca Boagiu), toate funcţiile importante ale statului vor fi ocupate de persoane a căror fidelitate personală faţă de preşedinte este indiscutabilă. „Regu­la­ri­za­rea“ problemei şefilor de deconcentrate nu va face decât să pu­n­ă cireaşa pe tortul puterii absolute a lui Traian Băsescu.

Portocala otrăvită
Ştim deja că perioada de tranziţie a însemnat şi multă, prea multă corupţie. Marile averi apărute peste noapte nu au avut cum să crească din mun­că cinstită. Întâmplător sau nu (mai degrabă nu, evident!), cei mai mulţi dintre „baronii“ politici şi-au luat această etichetă în vremea guvernărilor PDSR/PSD. Şi tot personaje ale acestui partid au fost, de cele mai multe ori, subiectul criticilor presei în ceea ce priveşte aroganţa, lipsa de transparenţă, afaceri­le dubioase sau aranjamen­te­le din spatele uşilor închise.
Traian Băsescu a intrat în politica „mare“, după debarcarea lui Petre Roman de la şefia PD, cu un discurs în care acuza aceste practici şi aceste personaje. Cu vehemenţă, cu putere de convingere, cu cha­rismă. La nivelul partidului, cei care nu l-au agreat au plecat. Cei care au rămas, dintre care mulţi promovaţi direct de Traian Băsescu, s-au pus cu totul şi cu totul în slujba ideilor, acţiunilor şi indicaţii­lor preşedintelui PD. Pentru un partid politic, asta e ideal! Cucerirea puterii politice însă nu înseamnă desfiinţarea ad­versarilor. O ţară nu se poate conduce nici ca un vapor, nici ca un partid.
Să presupunem că Traian Băsescu ar fi un om perfect: inteligent, vizionar, cinstit pâ­nă în vârful unghiilor, profund moral în atitudini şi ac­ţiuni, determinat să aducă prosperitatea şi fericirea în România. Toate aceste calităţi, şi încă multe altele, la care se sparie gândul a le gândi, nu ar justifica dobândirea pute­rii absolute. În primul rând, pentru că ar constitui precedentul care ar distruge de­mocraţia. (Va urma)