José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, a anunţat că UE ar putea interzice CDS-uri fără activ suport, însă analiştii afirmă că măsura va avea efecte neglijabile atât timp cât nu e îmbrăţişată şi de SUA.
Bancherii şi investitorii fi­nanciari sunt departe de a fi nişte îngeri printre muritori. Dar reputaţia acestora de personaje negative, lacome, ci­ni­ce şi calculate, care nu ezită să pro­fite de pe urma problemelor omului de rând sau ale societăţii, cultivată cu predilecţie de Hollywood şi în­cetăţenită în imaginaţia publicului, se sprijină pe premise la fel de false. În momentul de faţă, acest stereotip este exploatat de câţiva influenţi li­deri europeni şi transformat în vâr­ful de lance al unei campanii dema­go­­gice care încearcă să facă din in­vestitorii financiari - proverbialii spe­culanţi! - ţapii ispăşitori pentru ires­ponsabilitatea fiscală a guvernului grec, care pune în pericol însăşi existenţa Uniunii Monetare Europene.
Săptămâna trecută, José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Eu­ro­pene, a dat curs ideii lansate de preşedintele francez Nicolas Sarkozy şi de cancelarul german Angela Mer­kel, ultima din lungul şir de măsuri propuse de aceştia pentru subjuga­rea „capitalismului anglo-saxon“ de la începutul crizei actuale, şi a anun­ţat că UE studiază interzicerea tranzacţiilor cu CDS-uri (credit de­fault swaps) fără activ suport pe cre­anţele din blocul comunitar. Aflat în vizită la Washington, prim-ministrul grec George Papan­dreou - omul cel mai interesat de succesul unei astfel de măsuri în momentul de faţă - i-a so­li­citat pre­şedintelui a­me­rican Ba­rack Obama să se ralieze la propu­nerea europeană.

SUA nu agreează interzicerea CDS-urilor
Interzicerea CDS-urilor fără activ suport a apărut şi în dezbaterile din SUA privind reforma reglementării financiare, dar ideea a fost exclusă din proiectul în lucru. Guvernul a­merican a interzis temporar vânza­rea short de acţiuni după falimentul Lehman Brothers în septembrie 2008, pentru a proteja celelalte mari bănci aflate de facto în faliment de furia pieţei până când executivul american a sărit în ajutorul lor, salvându-le cu fonduri publice. Dar piaţa CDS-urilor a rămas complet deschisă, intervenţiile autorităţilor americane concentrându-se pe crea­rea unor case de compensare, supra­vegheate de agenţiile publice de profil, care să reducă riscurile pentru părţile în tranzacţie; pe standardi­zarea diverselor tipuri de CDS-uri şi pe trecerea pieţei over-the-counter, oriunde acest lucru este posibil, pe platforme electronice de tranzac­ţio­nare. Obama nu a comentat solicita­rea lui George Papandreou de a ade­ra la proiectul european de interzi­cere a CDS-urilor fără activ suport, care va fi dezbătut de miniştrii eu­ropeni de finanţe la reuniunea din 16 martie, deşi aceasta va figura, foar­te probabil, şi pe agenda summit-ului G-20 din iunie. Dar în cursul unei audienţe în Congres din martie anul trecut, Timothy Geith­ner, secretarul Trezoreriei în admi­nistraţia Obama şi el însuşi un critic activ al „tranzacţiilor speculative“, re­cunoştea că este imposibil să se distingă ce este speculativ şi ce este un hedging cu valoare economică în utilizarea CDS-urilor fără activ su­port şi a conchis că interzicerea acestui tip de instrument financiar de­rivat nu este o măsură necesară. 

Tranzacţiile cu CDS-uri sunt mobile geografic
Creşterea semnificativă a ecartului dintre titlurile de stat greceşti şi bundurile germane, referinţa pentru costul datoriei suverane în Euro­pa, dar şi dobânzile la titlurile de stat irlandeze, spaniole sau austriece, pe fondul majorării nevoilor de finan­ţare şi a percepţiei suverane de risc, constituie motivaţiile proiectului eu­ro­pean de interzicere a CDS-urilor fă­ră activ suport. La sfârşitul lunii fe­bruarie, managerii unora dintre cele mai importante fonduri de hed­ging, inclusiv titanul George Soros, deşi în apariţiile publice este unul dintre cei mai activi susţinători ai creşterii reglementării pieţelor fi­nan­­ciare, s-au reunit la o „cină de idei“ în Man­hattan, pentru a discuta evoluţia eu­ro şi oportunităţile de profit create de criza Greciei. Deşi evenimentul nu a declanşat acuzaţii oficiale, el a reamintit oficialilor gu­vernamentali de câştigul de un mi­liard de dolari realizat de Soros ca urmare a devalorizării lirei sterline la începutul anului 1992 şi a consolidat suspiciunile privind speculatorii. Totuşi, pro­curorul new-yorkez An­drew Cuomo a declanşat o inves­ti­gaţie privind rolul tranzacţiilor cu CDS-uri în prăbuşirea Lehman Brothers.
Tranzacţiile cu CDS-uri pe datoria suverană greacă au însă un vo­lum redus în momentul de faţă. ­Aces­t­ea acoperă titluri de stat gre­ceşti în valoare de doar 9 miliarde de dolari dintr-un total de 271 de mili­arde de dolari, conform statisticilor FMI. În aceste condiţii, speculanţii şi CDS-urile nu pot fi cauza creşterii costului de finanţare a datoriei pu­blice elene. Tranzacţiile cu CDS-uri derulate în prezent acoperă creanţe suverane europene din 10 state, inclusiv Portugalia, Irlanda, Austria şi Italia, şi acestea se ridică la doar 109 miliarde de dolari sau 1% din da­toria totală a acestor state, conform Depository Trust & Clearing Corpo­ration din New York. 
Interzicerea CDS-urilor fără activ suport în Uniunea Europeană nu va elimina aceste instrumente financiare, ci va induce o migrare a pieţelor în afara UE. Actualmente, cele mai mari centre financiare pe care se tranzacţionează CDS-uri sunt New York şi Londra. Interdicţia UE ar pu­tea avea un impact real asupra pieţei de CDS-uri fără activ suport doar dacă ar fi adoptată şi de SUA şi de alte state cu centre financiare importante din G-20. În consecinţă, anun­ţul Comisiei Europene pare mai de­grabă o vânătoare de ţapi ispăşitori decât o măsură bine gândită. El riscă însă să reducă şi mai mult competiti­vitatea pieţelor financiare europene.

CDS-urile: disciplina pieţei împotriva largheţei Suveranului
CDS-urile sunt un instrument financiar derivat care funcţionează ca o poliţă de asigurare pentru o va­ri­etate de investiţii financiare. Cum­pă­rătorul unui CDS intră într-un contract cu un vânzător de CDS că­ruia îi plăteşte o primă lunară sau anuală în schimbul unei plăţi care acoperă valoarea instrumentului de credit pe baza căruia se face tranzac­ţia, de regulă un împrumut, o obli­gaţiune sau un titlu de stat, în cazul în care are loc un eveniment de cre­dit, care poate însemna, după caz, fie un faliment, fie o restructurare a creanţelor, fie o scădere de rating a emitentului. Cu cât riscul asociat instrumentului de credit pe baza că­ruia este construit CDS-ul este mai mare, cu atât preţul sau prima pentru cumpărarea unui CDS este mai mare. CDS-urile iau o varietate de forme, în funcţie de nevoile păr­ţi­lor care intră în contract; sunt fur­nizate de diverse entităţi (companii de asigurări, hedge-fonduri, bănci de investiţii); au propria jurisprudenţă şi prevăd mediatori externi în cazul apariţiei unor conflicte de in­terpretare; în sfârşit, ele se tranzac­ţio­nează de regulă pe pieţe informale (over-the-coun­ter) datorită spe­cificităţii fiecărui contract, însă în ultima perioadă a apărut un număr tot mai mare de indici şi contracte standardizate. Deşi CDS-urile au fost considerate responsabile pentru cri­za actuală, în realitate acolo unde au amplificat valul falimentelor ele nu au făcut decât să reflecte proble­mele structurale ale instrumentelor de credit pe care le-au acoperit.
Interdicţia dorită de Comisia Eu­ropeană nu este aplicată tuturor CDS-urilor, ci doar CDS-urilor fără activ suport. Spre deosebire de un contract de asigurare tradiţional, o entitate poate achiziţiona un CDS fără a deţine instrumentul de credit pe care acesta este construit, mizând pe o creştere a riscului căruia îi este asociat. Ca urmare a acestei situaţii, preţul CDS-urilor reflectă adesea cea mai bună informaţie privind solva­bilitatea unui creanţier, deoarece participanţii la piaţă au tot interesul să-i descopere fiecare slăbiciune şi să facă cele mai inteligente speculaţii. CSD-urile îndeplinesc astfel un rol vital în asigurarea disciplinei pieţei pentru o varietate de entităţi şi în agregarea şi dispersia informaţiei în activitatea economică. Dar Comisia Europeană şi guvernele europene, speriate de situaţia critică în care se află guvernul grec şi care este reflectată la fiecare minut pe piaţă prin in­termediul preţului CDS-urilor, consideră că CDS-urile fără activ suport - adică CDS-uri achiziţionate de o entitate care nu posedă şi un titlu de stat grecesc, în cazul CDS-urilor pe datoria suverană, ci doar face o judecată sau un pariu privind bonitatea creanţelor greceşte - nu fac decât să inducă o speculaţie nefastă pe piaţă, care creşte în mod nejustificat costul de finanţare al executivului din Atena. Liderii europeni speră că prin această măsură se vor reduce do­bânzile pe care trebuie să le plă­tească guvernul grec pentru a-şi aco­peri deficitul de 12,7% şi rula datoria publică scadentă, nevoi de finanţare care se ridică, numai în 2010, la 53,2 miliarde de euro sau 21,8% din PIB.