Orbii care ne conduc (1)

Agitaţia primitivă şi lipsită de cel mai elementar simţ al măsurii cu care guvernanţii şi comentatorii atacă sistemul pu­blic de pensii şi salariile, sub lozinca re­formei, pune în alertă maximă pe oricare observator atent al societăţii. Pare că în mintea guvernanţilor noştri singura cale de a soluţiona criza economică este sa­crificarea pensionarilor şi a salariaţilor. Alte idei nu prea au.
Proiectul de lege privind sistemul unitar de pensii publice, aflat acum în atenţia Senatului României, ne este prezentat drept soluţia salvatoare, esenţa su­blimei înţelepciuni a treimii Băsescu-Boc-FMI. Dez­baterea aşezată şi onestă a subiectului a fost rapid evacuată din spaţiul pu­blic de discursul violent şi ofensator adresat pensionarilor actuali şi viitori. Atmosfera care învăluie acest subiect grav îmi aminteşte de „Para­bo­la orbilor“ a pictorului flamand Pieter Bruegel cel Bătrân, o genială ilustrare a epocii vio­len­te în care acesta a trăit. Asta îmi pare a fi şi situaţia noastră: suntem nişte miopi şi orbi înspăimântaţi de proble­me­le grave cu care ne confrun­tăm şi pe care Su­pre­mul Orb, care ne conduce, ne îndeamnă să le rezolvăm fără a şti prea bine care este drumul pe care pornim, care este destinaţia şi care sunt pericolele.
Deocamdată, problema sustenabilităţii sistemului public de pensii este anali­za­tă doar sub aspectele sale economi­ce. Declinul demografic, rata redusă a ocu­pării în muncă din ţara noastră şi nu­­mărul pensionarilor care-l egalează pe cel al salariaţilor sunt parametrii luaţi în considerare de economiştii care pro­pun şi soluţia naturală şi nemuritoare a eco­n­omisirii individuale, oricum s-ar pro­du­ce aceasta. Dar este eco­no­mi­si­rea individuală o soluţie reală? Sunt ca­pa­bili oa­menii să economiseas­că în tim­pul vie­ţii active sume suficiente pentru un trai decent la bătrâneţe? Is­to­ria omenirii ne spune că nu. Se vor­beşte chiar de „miopia“ fiinţei umane, incapabilă să-şi limiteze consumul actual pentru a pune deoparte resurse în vederea finanţării consumului viitor. Iar în Ro­mâ­nia, pentru foarte mulţi sa­lariaţi este chiar imposibilă economisi­rea. Analizele statistice mai puţin cu­noscute arată că, la aceas­tă dată, minimul de trai decent pentru o persoană adultă activă din mediul urban este mai mare de 800 de lei într-o lună. Câte salarii nete sunt mai mici de 800 de lei pe lună? Multe, după cum ne in­dică faptul că 18% din salariaţii români sunt sub pragul de sărăcie. Ce pot eco­no­misi aceştia? Unii comentatori, din şi­rul orbilor care ne asurzesc, pretind că prin­cipala grijă a bătrânilor trebuie să o poarte familiile acestora. Astăzi, minimul de trai decent pentru o gospodărie formată din două persoane adulte şi doi copii depăşeşte 2.500 de lei pe lună. Iar statistica ne informează că ve­niturile me­dii nete ale unei asemenea familii sunt de doar 2.200 de lei. De unde bani pentru îngrijirea bătrânilor pă­rinţi? Sunt patronii dispuşi să creas­că salariile cu cel puţin 60%, în termeni reali? Deo­cam­dată, statul şi pa­tronii reduc salariile.
Problema veniturilor din muncă, exprimate în salarii sau pensii, este o pro­blemă economică esenţială, dar este, în principal, o problemă politică funda­men­­tală. Iar dacă nu cunoaştem şi re­cu­­­noaştem fundamentele unei probleme, soluţiile nu pot fi decât greşite. În­tr-acolo ne îndreptăm noi, spre solu­ţii­le greşite, sub presiunea unor recoman­dări exclusiv economice venite dinspre unele instituţii financiare şi sub con­du­cerea unor orbi care nu cunosc, şi nici nu vor să cunoască, rădăcinile istorice adânci ale realităţii pe care se încăpă­ţâ­nează să o transforme cu in­stru­mentarul simplist al bilanţului contabil. Natura pro­blemei le este străină şi leacul pe care-l pregătesc pentru noi va fi otravă.
Dacă ne sunt dragi democraţia şi libertatea, trebuie să înţelegem cu adevărat rădăcina problemelor care ne dor. În­ţe­leg guvernanţii români că legea propusă este doar o scurtă şi nedreaptă amâ­­nare a problemei, un fard subţire aplicat obrazului mâncat de boală? Dis­cursul lor „eroic“ ne spune că nu.