Încercând, mai degrabă, să mascheze un eşec - amânarea pentru toamnă a punerii în funcţiune a primei etape a parcului eolian de la Fântânele-Cogealac, sub motive mai puţin convingătoare -, campania în favoarea energiei eoliene din ultima perioadă este, pe alocuri, prea stridentă şi amatoristă pentru a nu da de bănuit. Într-adevăr, o analiză mai atentă a problemei în ansamblul său ne arată că, deşi investiţiile în domeniu aparţin aproape exclusiv capitalului străin, lucrurile în materie sunt tratate şi merg à la roumaine! Astfel, într-o chestiune atât de serioasă, legată direct de strategia UE vizând reducerea cu 20%, până în 2020, a emisiilor de gaze cu efect de seră (G.E.S.) şi ca tot atât să reprezinte, la acea dată, ponderea surselor regenerabile în asigurarea necesarului de energie, apar date şi fapte, să spunem, discutabile. De pildă, justificarea întârzierii debutului triumfal a „celui mai mare proiect eolian din Europa“ prin invocarea frigului (de când iarna, în România, nu se înregistrează temperaturi negative, care să nu poată fi luate în calcul?) sau a dificultăţilor în obţinerea autorizaţiilor de urbanism din partea autorităţilor locale (şi aşa fiind impuse cerinţe minime faţă de cele din statele dezvoltate!), cereri care ar însemna o producţie totală eoliano-electrică de peste 20.000 MW (când capacitatea reală nu poate depăşi 14.000 MW!), posibilitatea mult redusă de receptare şi transport a liniilor electrice existente, faţă de ceea ce ar putea să se realizeze în parcurile eoliene etc.
Dar aspectul cel mai îngrijorător este legat de modul în care, parcă printr-o complicitate vinovată cu zona de afaceri, autorităţile române înţeleg să trateze aspectele de protecţie a mediului conexe acestei activităţi economice. După cum se ştie, o mare parte din suprafaţa judeţelor Tulcea şi Constanţa este acoperită cu situri naturale de interes comunitar şi arii protejate, astfel desemnate, comunicate şi înregistrate la Bruxelles, iar în procesul de eliberare a avizului Natura 2000 şi acordului de mediu pentru proiectele eoliene e nevoie de o evaluare specifică, ţinând seama de particularităţile biodiversităţii zonei, în primul rând de culoarele de zbor ale păsărilor. Numai că reglementarea specifică mult aşteptată a venit abia la 8 februarie 2010, sub forma Ordinului Ministrului Mediului şi Pădurilor nr. 19 pentru aprobarea Ghidului metodologic privind evaluarea adecvată a efectelor potenţiale ale planurilor sau proiectelor asupra ariilor naturale protejate de interes comunitar, ceea ce înseamnă că, până acum, nu s-au avut în vedere asemenea cerinţe.
Chiar şi aşa, legislaţia română aferentă rămâne incompletă, nefiind amendate şi completate corespunzător şi alte elemente importante, precum procedura-cadru de realizare a studiilor de impact ecologic.
Într-o atare situaţie, este de aşteptat ca, după iniţierea, de către Comisia Europeană, a procedurii de constatare a neîndeplinirii de către România a obligaţiilor de transpunere corespunzătoare a directivelor UE privind reţeaua Natura 2000, reacţia Bruxellesului să fie mai exigentă faţă de asemenea practici etichetate à la roumaine, oricum neeuropene şi condamnabile. „Parcurile eoliene“ se nasc, astfel, în România, sub semnul acestui „păcat originar“ al şmecheriei şi nepăsării interesate, care nu ar trebui să mai apese astăzi asupra noastră.
