În contextul înmulţirii restanţierilor la bănci sau alţi furnizori de produse şi servicii, Parlamentul discută un proiect de lege a falimentului personal cu scopul de a proteja datornicii de executarea silită, oferindu-le o perioadă de graţie de câţiva ani pentru a-şi rambursa împrumuturile. Bancherii contestă unele prevederi ale legii, care le-ar putea crea pierderi şi i-ar determina pe clienţi să nu mai ramburseze în întregime datoriile.
Deschiderea procedurii de faliment în cazul unei persoane fizice se aseamănă cu intrarea în insolvenţă a unei companii care nu-şi mai poate achita obligaţiile către creditori. In­sol­venţa presupune suspendarea exe­cutării silite şi iniţierea unor proceduri de redresare a firmei în suferinţă, sub supravegherea unui judecător. Primele care au de suferit în aceste cazuri sunt băncile, care nu-şi mai pot recupera la fel de rapid datoriile prin vânzarea activelor de­bitorilor. În plus, instituţiile de cre­dit se plâng că insolvenţa are ca efect doar prelungirea agoniei, întrucât majoritatea firmelor nu reuşesc să se redreseze.
Situaţia este mult mai delicată în cazul insolvenţei persoanelor fizice, întrucât aici apar probleme sociale, cazuri în care oamenii riscă să ră­mână fără casele în care locuiesc, fă­ră alte bunuri sau o parte din venituri, ceea ce le-ar putea afecta viaţa. În acest sens, proiectul de lege are ca scop „acoperirea creanţelor şi rein­ser­ţia socială şi economică a debi­to­ru­lui“. Problema este că unele pre­ve­deri sunt exagerat de darnice cu de­bitorii, acestea putând fi exploatate de unii pentru a-şi amâna plata res­tan­ţelor şi chiar pentru a scăpa de o parte din datorii, spun bancherii.

Achitarea datoriilor se poate prelungi peste 3 ani
Proiectul de lege prevede trei variante de protecţie a datornicilor: intrarea în insolvenţă - după ce un judecător stabileşte că o persoană nu-şi mai poate achita datoriile din cauza supraîndatorării sau lipsei de lichidităţi, declararea falimentului personal - o procedură de lichidare a bunurilor pentru acoperirea crean­ţe­lor sau „falimentul scuzabil“ - caz în care judecătorul a constatat că „fa­li­mentul personal nu se datorează culpei grave, relei credinţe sau frau­dei debitorului, ci unor conjuncturi economice şi sociale nefavorabile“.
Odată aprobată procedura de insolvenţă, sunt suspendate toate acţiunile împotriva debitorului, iar banca nu mai poate percepe dobânzi penalizatoare sau alte costuri suplimentare. În plus, debitorul poate rămâne în propria locuinţă, atât pe perioada procedurii de insolvenţă, cât şi ulterior, un anumit timp. Ur­mează o perioadă de observaţie a situaţiei debitorului, de maximum 3 luni, de către un judecător, iar apoi un plan de reorganizare, cu scopul achitării creanţelor, ce se poate în­tinde până la 3 ani.
Falimentul personal poate fi de­cis dacă debitorul este de rea-cre­din­ţă, fraudulos, dacă nu propune un plan de reorganizare în termen de 6 luni sau dacă procedura de reorganizare a eşuat. În acest caz, se trece la lichidarea bunurilor debitorului, în maximum 5 luni. Dar dacă falimentul a fost declarat „scuzabil“, judecă­torul poate decide ca debitorul să rămână, timp de doi ani, în locuinţa ce urmează a fi executată silit.

„Falimentul scuzabil“, pretext pentru ştergerea datoriilor
Cea mai contestată prevedere este următoarea: „Debitorul de bună credinţă care, fie prin plan, fie prin plata anticipată, a acoperit un minim de 75% din valoarea totală a creanţelor acceptate în lista creditorilor, va beneficia de închiderea an­ti­cipată a procedurii şi de şterge­rea din toate registrele de publicita­te şi evidenţele publice a consecin­ţelor ju­ridice ale insolvenţei“. Bancherii con­sideră că aceasta ar putea stimula hazardul moral al clienţilor, având drept consecinţă neplata datoriilor în întregime. „Băncile riscă să sufere pierderi uriaşe dacă o prevedere de acest gen i-ar scuti pe debitori de ram­bursarea a 25% din creanţele da­torate“, spune Radu Graţian Gheţea, preşedintele Asociaţiei Române a Băncilor.
De altfel, nici Gu­­vernul nu susţi­ne actuala formă a ac­tului normativ, prin­cipala prevedere contestată fiind cea care stipulează ca debitorul să poată fi „descărcat total sau par­ţial de datoriile anteri­oare sau ulterioare deschiderii procedurii insolvenţei, dacă bunurile sale sunt insuficiente pentru plata în­tregii mase credale şi dacă in­stan­ţa i-a acordat beneficiul scuzabi­lităţii“. Guvernul menţio­nea­ză că sco­pul legii este aco­perirea da­toriilor şi protejarea debi­torului, şi nu des­căr­carea de datorii. Însă pre­ve­deri ase­mănătoare există în aproa­pe toate ţările din lume. Da­că în SUA legea are ca principal obi­ectiv protejarea debitorilor, în ţă­rile eu­ro­pe­ne se urmăreşte, în principal, sus­ţinerea intereselor cre­di­torilor, oferind însă de­­bi­to­r­ilor şansa de a-şi achi­ta re­stanţele, dar şi de a fi scu­tiţi de o parte din acestea. De exemplu, în Ger­mania se pre­vede o pe­ri­oadă de „rea­bilitare“ de până la 6 ani pentru achi­tarea da­toriilor, ce poa­te fi urmată de a­nula­rea u­nor restanţe.