Într-un guvern, Ministerul Culturii reprezintă interfaţa politică a identităţii unui popor. Este punctul nevralgic al prezenţei unui stat în Uniunea Europeană şi în lume. Până acum, în România nu s-a în­ţeles acest lucru, la nivelul de practică politică. Nici în ceea ce pri­veş­te alocarea fondurilor de la buget, nici în gestionarea lor. Menţinerea în stare de ruină a MCCPN şi a domeniilor de pe teritoriul său de referinţă s-a manifestat fie prin cinism, fie prin incompetenţă. După ultimele alegeri, ministerul a fost preluat de Kelemen Hunor.
Kelemen Hunor şi-a făcut „antrenamentul“ politic candidând la preşedinţie. Modul în care şi-a organizat campania (în condiţiile în care n-avea absolut nicio şansă) a scos la iveală un om politic perseverent, pentru care proiectele nu sunt de­cla­raţii de conjunctură, ci angajamente contractuale. Este însă membru al UDMR, deci exponent al politicii a­cestei structuri. Pe de altă parte, ma­tu­ritatea şi responsabilitatea sa - pre­zumtive, deocamdată - sunt recomandate de atitudinea pe care a a­vut-o la propunerea lui Silviu Pri­goa­nă de a transforma clădirea Parla­men­tului în „sursă de plusvaloare pentru poporul român“ şi de a muta Camerele în clădirea viitoarei Bi­blioteci Naţionale. Kelemen Hunor i-a amintit că suntem în secolul XXI, trimiţându-l la plimbare prin Euro­pa, să vadă cam ce înseamnă o bi­bliotecă naţională în viaţa socială a unui stat şi cum devine productivă o asemenea instituţie, dacă e gândită ca un mall cultural. L-a informat, de asemenea, că România a făcut un îm­prumut extrem de avantajos la Ban­ca Mondială, pentru realizarea a­cestei biblioteci. Kelemen Hunor este, de asemenea, foarte deschis la dia­log. Cel puţin acum, la început.

Domnule ministru, ce aţi gă­sit când aţi preluat ministerul?
Răspunsul este… da!…

Aţi putea nuanţa?
Nu vreau să-l incriminez pe predecesorul meu, pentru că aici e vor­ba de lucruri acumulate în timp. Punctual, sunt totuşi câteva situaţii care puteau fi rezolvate încă de anul trecut. Situaţia de la Filarmonica „George Enescu“, de pildă, sau cea de la CNC, precum şi cea de la Cen­trul de Pregătire Profesională în Cul­tură. La Filarmonică deja s-a rezolvat, prin ieşirea la pensie a domnului director Cristian Mandeal şi prin numirea, de către mine, a noului di­rector: domnul Andrei Dimitriu. Despre problemele din CNC ştiţi deja… Cât priveşte situaţia de la Centrul de Pregătire Profesională în Cultură, el a fost comasat, la sfâr­şitul anului trecut, cu alte două instituţii - Institutul de Memorie Cultu­ra­lă (CIMEC) şi Centrul European de Cultură Sinaia - şi de aceea sunt pro­bleme cu plata salariilor. Într-adevăr, CPPC reuşea să se autofinanţeze din surse extrabugetare şi să facă faţă cu brio provocărilor, inclusiv celor fi­nanciare. Celelalte două instituţii - mai puţin. Situaţia se va rezolva, îşi vor primi salariile, dar va trebui să facem reduceri de perso­nal. Evi­dent, nu la CPPC, ci la partea neproductivă a celorlalte două centre. Nu putem subvenţiona la nesfâr­şit, în condiţiile în care acestea nu sunt instituţii bugetare.

O provocare legislativă: Codul Patrimoniului
Cultura, prin toate domeniile şi subdomeniile ei, este doar consumatoare de buget sau şi generatoare de buget?
Anul trecut, Ministerul Culturii a comandat o cercetare în acest sens - în două săptămâni e gata - din care rezultă, cu cifre şi date statistice, că aproximativ 5,5% din PIB e asigurat de industria culturală. Aceasta la nivelul anului 2009.

Ce aveţi pe agenda de lucru în 2010?
Din cele aproximativ 677 de mi­lioane de lei cât are bugetul ministerului, 166 de milioane vor fi pentru finanţări. Spre exemplu, 63 de milioane de lei vor fi alocate pentru restaurarea monumentelor istorice (ceea ce înseamnă 280 de şantiere) şi vor fi date spre gestionare, în acest sens, Institutului Naţional al Patri­mo­niului. De asemenea, vom aloca 400.000 de lei pentru participarea la şase târguri internaţionale de carte.

Ce decizie aţi luat în legătură cu Castelul Peleş?
Am avut întâlniri cu membrii Casei Regale şi ne-am înţeles asupra prelungirii mandatului de închirie­re cu încă trei ani.

Proiecte legislative?
La unul singur aş vrea să mă re­fer, pentru că este cea mai mare pro­vocare pentru noi: Codul Patri­mo­niului Naţional. Această lege ar trebui să reprezinte, pentru cultură, cam ceea ce înseamnă Codul Penal şi Codul Civil pentru societate. În a­ceastă lună vom înfiinţa, printr-un ordin al ministrului, un grup de lu­cru care va redacta acest cod şi, după estimările noastre, în septembrie-octombrie vom înainta codul Parla­mentului României. Nu se poate mai devreme, căci este o lege extrem de importantă, care necesită şi o dezbatere publică. Acest cod nu înseam­nă doar o mai bună conservare a pa­trimoniului, ci şi o punere în valoa­re, ca şi, bineînţeles, eliminarea la­cunelor în legislaţie şi a suprapune­rilor de competenţe. Vor fi introduse responsabilităţi şi sancţiuni mult mai drastice decât până acum pentru cei care încalcă prevederile acestei legi. Fără sancţiuni nu putem asigura păstrarea în bune condiţii şi conservarea monumentelor istorice. În Franţa, de exemplu, nu ai voie să construieşti nici măcar o tonetă în zonele de patrimoniu…

Maghiar, secui şi… european
În timpul lui Ceauşescu aţi avut probleme cu Securitatea. Ce consecinţe a avut pentru dumneavoastră această „relaţie“ şi cât v-a marcat?
În anii ’80, pentru Securitate, orice tânăr era un potenţial adversar al regimului. A fi tânăr maghiar era deja un stigmat. Iar a fi tânăr student maghiar era pentru securişti o dova­dă a unei activităţi împotriva ordinii de stat. Din punctul meu de vedere, a fost un sentiment de permanentă urmărire şi încercare de intimidare. Eu nu pot să spun că am fost un di­si­dent, dar cred că Secu­ri­ta­tea ne considera pe toţi, din principiu, disi­denţi. Acum, privind retrospectiv, cred că această relaţie cu Se­curitatea m-a maturizat mult mai re­pede şi m-a făcut să înţeleg câtă pu­tere există în conştiinta faptului că eşti de partea adevărului şi câtă fra­gi­litate e, de fapt, într-o forţă despotică.  

V-am văzut declaraţia de a­vere. Sunteţi „ceva“ mai sărac decât colegul dumneavoastră de partid Verestoy Attila. Niciun teren, nicio casă. Doar un cont la BCR cu 160.000 de lei şi câteva obiecte de artă în valoare totală de sub 5.000 de euro. Impresionant de… sărac, ca să zic aşa.
Nu mă consider un om sărac şi mai ales nu consider că bogăţia îţi aduce mai multă înţelepciune sau mai mult caracter. A fi sărac nu este o virtute, după cum nici a fi bogat nu este un păcat.

Sunteţi medic veterinar, dar şi poet. Această ultimă com­po­nentă a personalităţii dumneavoastră, care vă recoman­dă pentru Cultură, nu e cum­va un handicap pentru un manager?
Din fericire, am capacitatea de a separa cele două planuri. În timp ce literatura e un act individual, mana­gerul are o echipă. Bunul meu cel mai de preţ, ca ministru, este echipa.

Domnule ministru, sunteţi din judeţul Harghita. Presu­pun, aşadar, că sunteţi secui. Dar sunteţi şi cetăţean ro­mân. Vă adresez o întrebare pe care i-am pus-o, prin similitudine, şi lui Varujan Vosga­nian, în 2005: în ce măsură sunteţi secui (sau maghiar) şi în ce măsură sunteţi român? Unde se întâlnesc cele două componente ale identităţii dumneavoastră?
Sunt maghiar şi secui, aşa cum în general orice om aparţine unei etnii, unei comunităţi naţionale. Asta înseamnă mărturisirea apartenenţei la o limbă, la o cultură, la o comunitate. În secolul XXI cred însă că suntem cu toţii cetăţeni europeni şi că recunoaşterea reciprocă este o condiţie a dezvoltării şi îmbogăţirii tuturor  popoarelor. Pe de altă parte însă, aceste informaţii nu au relevanţă în privinţa activităţii mele din minister. Aşa cum nici dumneavoastră nu vă vor fi de folos în evaluarea activităţii mele manageriale.