Cristian Teodorescu e un pro­fesionist care a absentat mult din peisajul editorial al prozei noastre, reeditând succesele tinereţii, când era cotat, pe bună dreptate, printre cei mai abili prozatori optzecişti. Med­gidia, locul falsului său roman, „Medgidia, oraşul de apoi“, Editura Cartea Românească, de fapt o colecţie de schiţe bine-cunoscute prin publicarea lor în „România literară“, este şi personajul cel mai important al acestor scurte naraţiuni. Nu toate sunt specta­culoase, dar, ţinând seama că Medgidia din realitate şi din ficţiune este doar un târg nenorocit, în afara oricăror rute şi interese majore, par de-a dreptul mirobolante.
În fond, Cristian Teodorescu speculea­ză ironic şi chiar autoironic, pe urmele lui Caragiale-tatăl, adevărul că, pentru un marginal, chiar pentru un Robinson, marginea sau insula lui reprezintă centrul universului, deci un şut în dosul unui Costăchel Gudurău e un eveniment planetar şi trebuie „reclamat tronului“. Totuşi Medgidia avea farmecul ei, lentoarea ei, care se pierde odată cu „vremurile noi“ de după instaurarea comunismului.
Poate că autorul îşi întemeiază nara­ţiunile şi personajele pe întâmplări reale din oraşul său, petrecute cam cu 10-20 de ani înainte de naş­terea sa. Poate îşi imagi­nează totul. În orice caz, oraşul de „apoi“ e de fapt oraşul „de dina­inte“. Am auzit, în co­pilărie, în jargonul jucătorilor de table, ex­presia „nu se mai joacă nici la Med­gi­dia“. Adică linia era clară, continuarea era inutilă deşi, din lipsă de ocupaţie, doar la Medgidia, tablagiii continuau să dea cu zarul până la scoaterea ultimei piese.
Medgidia este surprinsă într-un mo­ment de destrămare a farmecului său, precum o Georgie în care timpurile bune se duc „pe aripile vântului“: ascensiunea şi căderea legionarilor, războiul şi dictatura de dreapta, schimbarea alianţelor, venirea ruşilor, începerea comunismului. Punctul de contact cu lumea e gara şi, în ea, restaurantul lui Fănică Theodorescu unde oficia­ză chelnerul Ionică. Pe-acolo intră şi ies bu­nele şi relele oraşului.
Volumul lui Cristian Teodorescu construieşte o lume remarcabilă în coerenţa şi credibilitatea ei, populată cu o galerie nu­me­roasă de personaje uşor de ţinut minte şi demne de a fi reţinute. În fiecare fragment al acestui mozaic, scris fără grabă, cu exactitate, se simte mâna unui scriitor cu vocaţie şi meşteşug.