Nu ştiu dacă vă place să mergeţi cu avionul. Dacă v-aţi apucat recent, probabil că nu. Asta e drama aviaţiei civile: cu cât zborul e mai sigur (şi statisticile ne spun asta), cu atât devine mai traumatizant. Aproape că-ţi doreşti să mori în accident de avion decât să continui să zbori, în aerul rarefiat al aviaţiei cu bugete mici de azi…
N-a fost mereu aşa. Eu am început să călătoresc cu avionul acum vreo 20 de ani. Îmi aduc aminte tăvile opulente cu mâncare care nu se prea găsea prin niciun restaurant din oraş (1992, ehei!), cu triunghiuri de brânză franţuzească, pui cu arome de mare altitudine, pâine proaspătă şi chiar caldă câteodată, ca scoasă din motor… Îmi aduc aminte că în ultimele rânduri puteai să fumezi, iar în faţă, cu ceva îndrăzneală, să bagi capul în cabina piloţilor. Stewardesele păreau că ies pe scenă la Metropolitan atunci când aduceau dulăpiorul cu mâncare. Iar despre urcare şi coborâre nu-mi aduc aminte nimic. Şi asta e bine.
Sigur, trebuia să ai biletul la tine. Dădeai paşaportul, biletul, încă vreo câteva acte şi asta era tot. Nu te mai deranja nimic până la destinaţie. Control de securitate? O glumă. Descălţat? Da’ ce-am înnebunit? Bancuri cu terorişti? Puteai să le spui pilotului şi
nu păţeai nimic. Colegii pasageri? În niciun caz nu te uitai la ei căutându-l pe ăla cu mutră dubioasă, neras de câteva zile şi cu legitimaţia de al-qaeda în buzunar…
Pe vremea când am început să zbor, lumea privea o călătorie cu avionul ca pe una dintre plăcerile vacanţei. Peste Ocean era de-a dreptul o desfătare: practic, trebuia să insişti ca stewardesa să se oprească să îndese în tine tot felul de bunătăţi. Scaunele erau şi ele mai distanţate unele de altele, avionul niciodată plin ochi (de asta se ocupă acum sistemele computerizate de rezervări, a naibii optimizare!), iar piloţii mai treceau din când în când prin cabină să stea de vorbă cu tine. Ca şi cum duceau oameni… Destinaţia ţi se părea un sfârşit brusc şi oarecum dezamăgitor, nu un liman ca astăzi.
Cumva însă, industria bucuriei s-a desfiinţat. Nu doar teroriştii s-au ocupat de asta, ci întreaga omenire. Aviaţia de masă a adus cu ea necazurile supra-populării, exact ca în oraşele cotropite de emigranţi săraci şi înfometaţi. Marile aeroporturi seamănă acum cu mahalalele din America de Sud, acele favelas în care fiecare călător îşi poartă cu sine posesiunile lumeşti: oboseala, nefericirea şi nervii. În locul bunăvoinţei de altădată a rămas un şir de organizaţii naziste, preocupate doar să pipăie pasagerul pe interiorul colonului (urmează tuşeul rectal, sunt sigur, la plecarea spre New York!), să-l asambleze în cirezi şi să-l îndese în cilindri metalici din ce în ce mai mari şi mai dezumanizanţi.
Bine, acum poate exagerez un pic. Poate şi pentru că marţea trecută am ajuns la München la 8.55, iar restaurantele din aeroport se închideau la 9. Şi da, asta a umplut paharul (cu dezamăgire, că bere nu mi-a mai dat nimeni): până îmi vine avionul privat, aveţi vreo soluţie?
Aştept la lucian.mandruta@antena1.ro
