Cum a devenit leul convertibil (27)

La jumătatea anilor ’90, treptat, începuse să fie forţată ieşirea din capcanele trecutului. Opţiunea pentru convertibilitatea leului implica răspunsuri optime la provocările u­nei economii tot mai deschise. Intraserăm în vii­tor, dar drumul avea să se dovedeas­că lung. După multe ezitări, după multe e­şecuri, în societatea noastră începuse să se închege un sistem integrat de pieţe libere.
Unde voiam să ajungem? Desigur, acolo unde am ajuns. În septembrie 2006, convertibilitatea totală a leului a devenit un fapt împlinit. A fost scrisă astfel prefaţa a­derării Ro­mâniei la Uniunea Europeană. In­teresul pen­tru piaţa noastră valutară spo­rise. Oferta de valută a crescut simţitor şi moneda noastră a căpătat ceva mai mult cu­raj. Şi putere, desigur. O dinamică fi­reas­că pe o piaţă care, după 1 noiembrie 2004, a parcurs unul dintre cele mai inte­resante momente din istoria ei. Nicio lună n-a semănat cu alta. Fiecare nouă lună a răsturnat tabloul din luna precedentă. A­du­nând urcuşurile, care au fost mai multe decât coborâşurile, vedem cum moneda na­ţională s-a întărit. Aprecierea leului, atât faţă de euro, cât şi faţă de dolar, nu a dez­echilibrat însă piaţa valutară. Dimpotrivă, piaţa a rămas stabilă. Ajutată şi de alţi in­dicatori economici, îndeosebi de creşterea PIB-ului şi de dezinflaţie. Înainte de a veni peste noi criza globală.
Drumul până la convertibilitatea totală a leu­­lui, declanşat la 1 septembrie 2006, a fost lung şi greu. Voi trece în revistă principalele momente. Începând, fireşte, cu libe­ralizarea pre­ţurilor, la 1 noiembrie 1990. Practic, a­ceas­tă dată marchează şi explo­zia inflaţiei la noi în ţară. Pentru că, de a­tunci şi până în prezent, timp de 20 de ani, pre­ţu­rile pe piaţa de consum au crescut con­tinuu. Şi asta fiindcă, în loc să i se dea drumul brusc in­fla­ţiei, pentru a asana din­tr-o dată economia, s-a preferat lungirea bolii.
Plafoanele preţurilor au fost ridicate încetul cu încetul. Abia anul 1993 a fost marcat de o înaintare rapidă pe calea dezlegării pre­­ţu­rilor de stâlpul deciziilor administrative. Nu­mai că, după ce preţurile şi-au în­tors faţa către piaţă, în 1993 şi în prima parte a anului 1994, inflaţia a fost supusă unui regim de gradualizare. Dincolo de faptul că „etiche­te­le“ la lumină şi la benzină au fost modificate cu încetinitorul, nu­me­roase alte preţuri au fost supuse controlului administrativ. În ace­laşi timp, din cauză că a întârziat nepermis de mult liberaliza­rea concurenţei, a fost protejată starea de somnolenţă a multora dintre întreprinderile statului. Numeroase preţuri s-au depărtat şi mai mult de adevărul lor, în sen­­sul că multe produse (bunuri şi servicii) au continuat să fie vândute contra unor sume inferioare costului lor real. În acest fel, nu a fost posibilă alcătuirea unui clasament al adevărului în economie, care să arate cine e rentabil şi cine nu. Şi asta în ciuda faptului că la 18 februarie 1991 a început să funcţio­neze şi piaţa liberă a valutelor.
În prima etapă, schimburile libere au ocupat doar un segment minor al pieţei valuta­re, dominate de cursul oficial, ce dădea iluzia că este posibil ca un dolar să fie cumpărat cu numai 35 de lei, apoi cu nu­mai 60 de lei. Dacă importatorii privilegiaţi se lăfăiau în această iluzie - a dolarului „în­gheţat“ -, mulţi alţi importatori, îndeo­sebi privaţi, erau trimişi să-şi procure valută pe piaţa liberă. Loviturile cele mai puternice le-au primit însă exportatorii, care au fost obligaţi să-şi vândă o bună parte a valutei cu 35 sau cu 60 de lei pentru un dolar.
La 11 noiembrie 1991, cele două cursuri au fost unificate. S-a renunţat la cursul oficial şi la moneda cu două viteze. Fixing-ul, până în iunie 1992, apoi licitaţiile valutare, desfă­şu­rate încă doi ani, ne-au apropiat mult de condiţiile pieţei libere.
Piaţa nu era însă... o piaţă curată. Raportul ce­­rere-ofertă era adjudecat centralizat, la Banca Naţională, într-o şedinţă zilnică de li­­citaţie. Băncile comerciale, care centrali­zau or­dinele de cumpărare/vânzare ale clien­­ţilor (în exclusivitate persoane juridi­ce), transmi­teau aceste documente la BNR. Pli­curile con­ţinând respectivele or­dine erau deschise de comisia de licitaţii. Folosindu-se un program in­formatic, cursul se o­prea în punctul de echi­libru între cere­re şi ofertă. În fiecare zi lu­crătoare, Banca Na­ţio­nală co­munica băncilor comerciale par­­ti­cipante la licitaţie rezultatele şi cursul oficial. Toate tranzacţiile valutare erau exe­cu­­ta­te la cursul astfel stabilit. În practică, a­­cest sistem s-a dovedit a fi inflexibil şi me­­canicist. În plus, participarea băn­ci­lor co­­merciale era mi­no­ră, reducându-se la co­­lec­­ta­rea şi transmi­te­rea ordinelor de vân­­zare/cum­părare şi la preluarea rezultatelor.
Abia de la 1 august 1994, pe baza Memo­randumului încheiat cu Fondul Monetar In­ter­naţional, aprobat de Parlamentul Româ­niei, a fost introdusă o nouă modalitate de derulare a tranzacţiilor pe piaţa valutară. Cursul va­lutar al leului a început să fie de­ter­minat direct de băncile comerciale, pe baza raportului cerere-ofertă.
Însăşi piaţa valutară a dobândit un nou conţinut, dat în primul rând de continuita­tea derulării operaţiunilor de-a lungul unei întregi zile bancare. S-a renunţat la stabi­lirea cursului de schimb la BNR, banca cen­trală păs­trându-şi doar prerogativele con­ferite de lege: reglementarea şi supra­ve­gherea pieţei valu­ta­re interbancare, au­torizarea şi supraveghe­rea intermediarilor de pe această piaţă, conducerea politicii valutare. Cu alte cuvinte, ro­lul Băncii Na­ţio­nale s-a recalibrat în jurul stabilirii re­gulilor de desfăşurare a activităţilor pe piaţa valutară.