Cu toate că au pierdut în ultimii ani peste 22% din suprafaţa de teren deţinută, unităţile de cerce­tare agricolă sunt supuse în continuare procesului de retrocedare abuzivă, deşi legea prevede că terenurile destinate cercetării trebuie să rămână în administrarea institutelor. Dacă în 1990 existau în România 121 de unităţi de cercetare agricolă, ce aveau în folosinţă o suprafaţă de 160.000 de hectare, în prezent numărul unităţilor s-a redus la 62, iar suprafaţa administrată a scăzut la 35.600 de hectare.
Chiar dacă afacerile cu ter­e­nuri nu mai aduc câştiguri fabuloase, cum s-a întâm­plat în urmă cu câţiva ani, patrimoniul marilor unităţi de cer­ce­tare agricolă rămâne ţinta predi­lectă a speculanţilor, care, cu ajutorul comisiilor locale de fond funciar, se înfruptă din suprafeţele destinate cercetării, pentru simplul mo­tiv că acestea se află fie în apropierea marilor oraşe, fie chiar în zona locativă a acestora. Cazurile de distru­gere a plantaţiilor de la Staţiunea de cercetare de la Băneasa, de la Staţiu­nile de cercetare pomicolă de la Cra­iova, Cluj, Râmnicu-Vâlcea sau Pi­teşti, precum şi cele de la Institutul Naţional de Cercetare Agricolă de la Fundulea au lăsat indiferente auto­ri­tăţile centrale, care întârzie să elabo­reze Legea cercetării agricole, pentru a proteja institutele de retro­ce­dările abuzive. Asociată cu lipsa aproape totală de finanţare din par­tea bugetului, diminuarea fondului funciar al unităţilor de cercetare d­u-ce inevitabil la pierderea bazei ge-netice a ţării, la importuri masive de material biologic şi la dispariţia unor specii de fructe şi cereale au­tohtone. Mai mult, programele de cercetare aflate în derulare, pentru care s-au primit inclusiv fonduri eu­ropene, sunt ameninţate cu suspen­darea, în timp ce puţinii cercetători ră­maşi în activitate încep să emigreze în străinătate.

Din proprietatea publică în proprietatea privată
Suprafeţele administrate de in­sti­tutele de cercetare agricolă se află în proprietatea publică a statului, iar legile ce reglementează retrocedarea terenurilor precizează clar că aceasta trebuie să se facă prin delimitări la marginea perimetrelor acestora. Chiar şi în cazul în care se permite re­constituirea dreptului de proprie­tate pe vechile amplasamente, inclusiv în perimetrul unităţilor de cerce­tare-dezvoltare, Legea fondului funciar prevede că terenurile indispen­sabile cercetării nu vor fi retroceda-te. Acest lucru nu a fost valabil însă şi pentru comisiile locale de fond funciar, care au acordat terenuri in­clu­siv pe amplasamente în care exis­tă la­boratoare, depozite sau culturi ex­perimentale cu ciclu lung. Nimic nu este întâmplător însă, atâta vre­me cât anumite terenuri din ad­mi­nis­tra­rea institutelor de cercetare au de­venit ţinta dezvoltatorilor imobili­ari, care în foarte multe locaţii au şi reuşit să înalţe deja cartiere rezidenţiale. Mai mult, metrul pătrat de teren retrocedat din proprietatea publică a statului a ajuns să coste între 500-1.000 de euro, în cazul Sta­ţiunii de Cercetare-Dezvoltare Pomi­colă Cluj, şi 2.500 de euro (cum este cazul staţiunii Băneasa). Mai grav este că solicitările de retrocedare vin din partea unor persoane care nu au avut niciodată proprietăţi în actua­lele perimetre administrate de uni­tăţile de cercetare, lucru dovedit în instanţă, dar ignorat în foarte multe decizii definitive. Toate institutele de cercetare au procese pe rol cu persoane care pretind că au drept de pro­­prietate, dar din lipsă de bani foar­te puţine procese pot fi duse la ca­păt de către unităţile de cercetare.

Unităţile de cercetare pierd cu legea în månă
Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Fundulea avea în administrare, în 1990, o suprafaţă de teren de 7.500 de hectare, iar în pre­zent a rămas cu 1.700 de hectare, din care se mai solicită încă 400 de hectare de către persoane străine de zona în care se găseşte institutul. Comisia locală de fond funciar Fundulea şi Comisia judeţeană Călă­r­­aşi au atribuit abuziv circa 3.000 de hectare de teren din administrarea in­stitutului (acest lucru poate fi do­vedit cu acte).
La Institutul de Cercetare-Dez­vol­tare pentru Pomicultură Piteşti-Mărăcineni, care se află la doar trei kilometri de oraşul Piteşti, s-a retrocedat deja peste jumătate din supra­faţa administrată (din 654 de hectare au rămas 305 hectare), dar în urma unor hotărâri judecătoreşti s-au re­trocedat şi alte suprafeţe, inclusiv cele pe care se află laboratoarele in­stitutului şi depozitul de fructe (acesta este printre cele mai moderne din România), pentru a cărui construc-ţie au fost împrumutaţi şi bani de la Banca Mondială. Pentru cele 25 de specii de pomi şi arbuşti fructiferi aflaţi în studiu, institutul are nevoie de cel puţin 250 de hectare de teren, la care deja râvnesc samsarii din zo-nă. O situaţie asemănătoare o întâl­nim la Staţiunea de Cercetare-Dez­voltare Agricolă Secuieni, judeţul Neamţ, unde dintr-o suprafaţă de 1.442 hectare au fost cedate 671 de hectare, la care se adaugă încă 194,24 hectare ce urmează a fi retrocedate. Conducerea institutului confirmă faptul că printre cei care solicită terenuri sunt inclusiv persoane care au fost deja despăgubite şi pentru ca­re institutul deţine documentele do­veditoare.
Nici institutele de cercetare din domeniul viticol nu au scăpat de devalizare. Spre exemplu, Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Viti-cultură şi Vinificaţie Valea Călugă-rească a cedat deja 326 de hectare, dintr-o suprafaţă administrată de 380 de hectare, însă Comisia ju­de-ţeană a validat retrocedarea a încă 40 de hectare de teren, localizate tocmai pe colecţiile naţionale de soiuri autohtone de viţă-de-vie. Institutul este în litigiu pentru anularea deci­ziilor respective, dar are mici şanse de reuşită în faţa intereselor auto­ri­tăţilor locale.
La Staţiunea de Cercetare pentru Viticultură şi Vinificaţie Blaj s-au cedat deja 380 de hectare, dar se mai solicită încă 187 de hectare de către persoane care nu fac dovada pro­prie­tăţii în perimetrul actual al unităţii.

Pentru oameni puternici
Dacă la Staţiunea de Cercetare Bă­neasa procesele aflate pe rol întâr­zie încă retrocedarea unor terenuri în cazul cărora metrul pătrat a ajuns să coste şi 2.500 de euro, în schimb, la Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare Pomicolă Cluj, unde valoarea tere­nu­lui ajunge la 1.000 de euro/metru pătrat, acapararea terenurilor este în plină desfăşurare. Dintr-o suprafaţă de 1.037 de hectare, institutul din Cluj a retrocedat deja 671 de hectare, existând solicitări pentru alte 192 de hectare. Nici nu surprinde acest lu­cru, atâta vreme cât mare parte din terenurile administrate de institut au intrat deja în domeniul locativ. Şi nu oriunde în Cluj, ci mai ales într-u­nul dintre cele mai râvnite locuri pentru construcţia de locuinţe, res­pectiv în zona Feleac şi centru. Para­doxal, persoanele care solicită tere­nuri au fost despăgubite cu terenuri la schimb, încă de la data comasării (1953-1959). Potrivit Decretului nr. 384/1956, de la persoane fizice a fost preluată o suprafaţă de 142,10 hec­tare, acestea primind în schimb o su­prafaţă de 148,19 hectare din rezerva de stat. Nu contează, căci Serviciul de fond funciar din cadrul Primăriei Cluj-Napoca solicită cu insistenţă o suprafaţă de 54,7 hectare. Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Cluj a atribuit comisiei locale su­prafaţa de 353,52 hectare, din rezerva ADS (Administraţia Domeniului Statului), dar acest lucru nu l-a mul­ţumit pe viceprimarul Laszlo Attila (responsabilul cu problemele legate de fondul funciar din Primăria Cluj-Napoca), care a ameninţat conduce­rea Staţiunii de Cercetare cu desfiinţarea în mai puţin de un an. Sunt oameni puternici, cu interese pentru pământul staţiunii, a recunoscut viceprimarul chiar în faţa membrilor Consiliului de Administraţie al institutului. Cu o singură excepţie (Dosarul nr. 6063/211/2006), persoa­nele care au revendicat terenuri din „Trup Centru” şi au deschis acţiuni în instanţă nu au introdus ca parte în proces şi pe deţinătorul legal al acestor terenuri, respectiv Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Po­micultură Cluj, probabil pentru a evita apărările pe care le poate invoca instituţia. Rămâne de văzut cine va avea câştig de cauză, dacă interesele sunt pe măsură.

Lipsesc şi banii pentru cercetare
Pentru că suprafeţele unităţilor de cercetare agricolă scad de la o zi la alta, acestea nu mai pot să-şi asigure finanţarea necesară din activitatea proprie de producţie, aşa cum se întâmpla până acum. Cu toate acestea, nici de la buget nu se mai alocă bani domeniului, în ciuda faptului că România este printre puţinele ţări europene care deţine o bază genetică foarte completă. Fondurile de cercetare sunt alocate pe o perioadă mai lungă de timp, dar s-a ajuns la situaţii în care s-a finanţat doar faza iniţială a experimentelor, pentru ca ulterior banii să fie sistaţi. Anul trecut, spre exemplu, fondurile de cercetare obţinute în urma licitaţiilor organizate de Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică şi confirmate prin contractele încheiate au fost reduse cu peste 70%, faţă de cota iniţial alocată. Există teme de cercetare contractate încă din 2007, pentru care au fost alocate 30,5 milioane de lei, dar se preconizează că în cel mai bun caz se vor obţine doar maximum 10 milioane de lei, pentru anul acesta. În aceste condiţii, în 2009 nu a mai fost organizată nicio competiţie de proiecte. Astfel activitatea de cercetare agricolă este pe cale de dispariţie, chiar dacă în baza contractelor deja încheiate s-au angajat cheltuieli, s-au luat credite sau s-au amplasat experienţe.