Lumea din ce în ce mai mică a presei româneşti a mai avut săptămâna trecută un motiv de a se bucura/întrista, disecând în patru firele din ce în ce mai puţine de păr din capul încărunţit al „Academiei Caţavencu”.
Povestea, pentru cei care n-o ştiu, e simplă: un grup numeros din redacţie a părăsit trustul lui Sorin Ovidiu Vântu, anunţând că vor scoate în foarte scurt timp o nouă publicaţie săptămânală care, ce coincidenţă!, va semăna foarte mult cu „Academia Caţavencu”, ba, după câte se pare, va conţine în titlu şi numele „Caţavencu”. Până la urmă, în toată această poveste nu este nimic senzaţional, fiind vorba în primul rând de un conflict de muncă şi, în al doilea rând, de o nepotrivire de viziune. Plecânzii s-au prins iniţial de cenzură, pentru ca mai pe seară să se plângă de micşorările salariale, revenind la povestea cenzurii şi acuzând din nou salariile foarte mari ale şefilor. Dar omului, când este supărat, nu-i poţi pretinde coerenţă în comunicare.
Evident, s-au strâns mai multe lucruri acolo care mocnesc de ani de zile, dar a acuza în 2010 faptul că Vântu este acţionar din 2006 este cel puţin copilăresc. Singurul dintre fondatorii revistei care a ales să plece din echipă după ce nu şi-a luat toţi banii pe acţiunile pe care i le-a vândut lui SOV, Mircea Toma, a urlat încă de acum 4 ani că preluarea de către tatăl FNI a revistei este în totală discordanţă cu principiile sale. Şi, totuşi, timp de patru ani şi-a lăsat principiile mânjite de banii vărsaţi în cont de inventatorul Băncii Române de Scont. Credibilitatea, deontologia şi chiar inteligenţa unei persoane care are nevoie de patru ani pentru a afla că Sorin Ovidiu Vântu a păgubit mii de oameni în urmă cu 10 ani sunt puse sub un mare semn de întrebare de însăşi această reacţie retardivă. Pretenţiile celorlalţi demisionari, dintre care mulţi au ajuns în cea mai râvnită redacţie românească a anilor ’90 abia în ultimul cincinal, sunt pe alocuri îndreptăţite. De multă vreme ei sunt cei care scriau revista. Şi atât. Adică îşi făceau, uneori foarte bine, meseria de jurnalişti, angajaţi de un patron. Dar au un mare handicap faţă de cei care au fondat revista: nu erau şi nici nu aveau cum să ajungă vreodată proprietari ai „Academiei Caţavencu”. Şi mai aveau o problemă, pe care se chinuiesc acum să o perpetueze: nu inovau. Cum nu inovează nici acum, stând în umbra celor pe care îi acuză de te miri ce. E dreptul lor de ultimi veniţi-prim dezamăgiţi să nu-şi bată capul cu idei noi, ci doar cu maşini mai bune. Dar, ca să înţeleagă şi ei şi să înţeleagă şi cititorii interesaţi de subiect de ce apariţia unui „Caţavencu fără mogul” este aberantă, voi da un exemplu tocmai din industria auto. Să spunem că 15-18 ingineri talentaţi de la Jaguar se supără că noul proprietar al firmei este Tata Motors. Îşi dau demisia şi, pentru că au lucrat la Jaguar 5-6 ani, se hotărăsc şi ei să-şi facă o companie auto. Pe care o numesc, semn de mare inventivitate, „Jaguar fără indieni”. Asta-i independenţa, nu?
