Războiul dintre generaţia “noului val” din cinematografia românească şi cei numiţi de ei “dinozauri” sau “expiraţi” a început acum 20 de ani şi continuă şi astăzi. Ba chiar a atins amplitudinea maximă. Scânteia care a aprins butoiul cu pulbere este o încurcătură făcută, la sfârşitul anului trecut, de fostul ministru al Culturii, Theodor Paleologu care, într-un puseu de sagacitate (şi inspirat de Cristian Mungiu), a tăiat, de pe lista membrilor consiliului de conducere al CNC, Asociaţia Producătorilor de Film. Aceştia, bineînţeles, au făcut contestaţie.

Între timp a căzut Paleologu şi a venit Kelemen Hunor, care s-a trezit pe cap cu ditamai “războiul civil” între cineaşti. Din abilitate politică, ministrul le-a spus să ia singuri o decizie, adică să-şi numească ei reprezentanţii. Acest lucru era, bineînţeles, imposibil – având în vedere nivelul de presiune al conflictului - , iar tânărul ministru UDMR-ist ştia asta. Aşa că le-a spus: “Atunci voi face eu numirile dar, în cazul acesta, nu voi accepta nicio contestaţie”. Punct ochit, punct lovit şi le-a astupat gura. Consiliul de conducere al CNC e alcătuit din şapte membri: 5 reprezentanţi ai “breslelor” din cinematografie, un reprezentant al MCCPN şi directorul CNC (Eugen Şerbănescu).

 

Pe fond, situaţia este dramatică, deşi rezultatele internaţionale ale filmului românesc par să prezinte o realitate roz. În aparenţă este un conflict de principii dar, în fapt, e vorba de un război de împărţeala banilor de la CNC. Aceştia se scurg în nişte uriaşe găuri negre, de vină fiind Legea Cinematografiei, căreia îi lipsesc nişte precizări punctuale privind responsabilitatea producătorilor.

 

Conform reglementărilor actuale, înscrierea la concursul de scenarii o face producătorul, nu regizorul sau scenaristul. Acesta (producătorul) vine la pachet şi cu regizorul, pentru a da greutate şi credibilitate scenariului. Pe parcurs însă, regizorul poate fi schimbat, neexistând vreo interdicţie în acest sens.

 

O altă hibă este faptul că CNC-ul dă (maximum) 50% din costurile producţiei, urmând ca, teoretic, producătorul să pună restul. În realitate, producătorul face filmul cu jumătate din banii primiţi de la CNC, iar cealaltă jumătate o bagă în buzunar. Ca să faci un film de 2 miliarde de lei vechi (cât ar costa în total) cu doar 500 de milioane (adică un sfert din cât ar trebui) înseamnă bineînţeles să alegi cele mai ieftine locaţii, cei mai ieftini actori, cei mai ieftini operatori. Iese un film pe măsura costurilor. Evident că filmul n-are niciun impact, este pierdere 100%, dar producătorul nu pierde nimic. După 7 ani, dacă nu recuperează nimic, nu păţeşte nimic. Filmul intră în proprietatea CNC-ului şi producătorul scapă. Chipurile, pierde dreptul de exploatare. De fapt, n-are nimeni ce exploata. “Suntem singura ţară din lume în care banii de producţie se dau la producător. Peste tot, producătorul îşi ia banii din difuzarea filmului, nu din altceva – spune Ioan Cărmăzan. Producătorii nu se îmbogăţesc din asta, dar trăiesc. De fapt, care producători? Au un birou, un telefon şi o maşină şi se intitulează casă de producţie. Nu sunt producători, sunt producători executivi. Cizmăria SRL, asta sunt! Vii şi le dai pielea - îţi fac pantofii. Nu le dai pielea – nu le dai banii - , nu-ţi fac pantofii. Nu pun nimic de la ei”.

 

Părţile aflate în conflict sunt, pe de o parte, “dinozaurii” sau “expiraţii”, iar pe de altă parte, cei intitulaţi (sau autointitulaţi) “noul val”. Dar şi aici trebuie făcute unele distincţii, pentru că în fiecare tabără sunt mai multe rânduri de generaţii. “Dinozaurii”, de pildă, sunt eşalonaţi pe trei nivele. Din prima categorie (cei afirmaţi în perioada 1950- 1969) mai trăiesc Gheorghe Naghi, Aurel Miheleş (cei care l-au lansat pe marele ecran pe Grigore Vasiliu Birlic), Andrei Călăraşu, Mircea Drăgan, Andrei Blaier, Liviu Ciulei, Geo Saizescu). Urmează generaţia 1960-1969, cu Dinu Cocea, Elisabeta Bostan, Mircea Mureşan, Lucian Pintilie, Alecu Croitoru, Sergiu Nicolaescu şi Radu Gabrea. Ultima generaţie de “dinozauri” în viaţă sunt Dan Piţa, Mircea Daneliuc, Constantin Vaeni, Mircea Moldovan, Stere Gulea, Dinu Tănase şi Nicolae Mărgineanu. Generaţia nouă are şi ea două nivele: Nae Caranfil şi Radu Mihăileanu (1990-1999), urmaţi de  Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Muntean, Adrian Popovici, Cătălin Mitulescu, Gheorghe Preda, Sinişa Dragin, Corneliu Porumboiu, Tudor Giurgiu, Napoleon Helmis şi Petre Năstase (2000-2007). Între cele două tabere se află “intermediarii”, adică viitorii “expiraţi”: Ioan Cărmăzan, Şerban Marinescu şi Laurenţiu Damian.

 

Liderul “noului val” a devenit, prin prestigiul indus de câştigarea Palme d’Or-ului, Cristian Mungiu. De partea cealaltă, purtătorul de stindard e vicepreşedintele UARF Ioan Cărmăzan. Între timp, cel mai vocal dintre tineri a ajuns Cristi Puiu (cel cu “Moartea domnului Lăzărescu”). Interesant este că, în cadrul “noului val”, poziţiile sunt nuanţate. Nae Caranfil, de exemplu, refuză să-şi mai declare poziţia, preferând să stea departe de teatrul de luptă. Cătălin Mitulescu s-a dezis şi el, la un moment dat, de războiul lui Cristi Puiu cu CNC pentru că, zicea, “nu mi se pare normal să contestăm tot timpul după ce se dau rezultatele (de la concursul de scenarii n.r.). Mi se pare o dovadă că nu vrem să intrăm în normalitate şi că ne place scandalul. Nu cunosc vreo poziţie a lui Cristi înainte de concurs”.

 

Abordat în legătură cu acest scandal, Cristi Puiu ne-a vorbit şi el tot de normalitate: “Eu nu pot vorbi în numele unei generaţii, pentru că nu îmi pot permite să fac asta, vorbesc în numele meu propriu. Dacă vorbim despre generaţii, este normal să existe conflicte. Dar aici este în primul rând un conflict între viziuni. Ceea ce am reclamat eu, personal, la ora aia, era o situaţie de normalitate, ceea ce înseamnă debarasarea de tot ce înseamnă mediocritate şi clientelism. Până în 2000, cinematografia română, practic, n-a existat. Prin generaţia asta tânără - aşa-numită noul val – cinematografia română a fost repusă pe hartă. Ceea ce se întâmplă cu reprezentanţii celorlalte generaţii – mă refer la generaţia lui Saizescu, Cărmăzan… - este că banii pe care-i primesc de la CNC sunt consumaţi, cheltuiţi, pe producţii submediocre, care n-aduc niciodată vreun beneficiu de imagine şi nici bani”. Intrigat de afirmaţia că “până în 2000, cinematografia română practic n-a existat”, i-am amintit lui Cristi Puiu de Ciulei, Pintilie, Blaier şi Piţa. “Au fost nişte accidente fericite în istoria relativ recentă a cinematografiei române, şi anume anii ’60, chiar ‘70, când atenţia publicului european şi internaţional s-a îndreptat spre cinematografia română, prin regizori ca Liviu Ciulei şi Pintilie”.

 

Petre Năstase nu agreează ideea de “autonaştere” a lui Cristi Puiu. “Nu poţi să înveţi meseria asta fără maeştri. Eu am învăţat de la toţi: de la Piţa, de la Daneliuc, de la Blaier, de la Cărmăzan, de la Sergiu Nicolaescu… Premiile internaţionale recent obţinute sunt foarte importante pentru cinematografia română, dar fără cele de dinaintea lor, n-ar fi însemnat nimic. Iar referitor la afirmaţia cu <accidentele fericite>, a lui Cristi Puiu, cred că, prin comparaţie cu <Pădurea spânzuraţilor>, <Prin cenuşa imperiului>, <Lumina palidă a durerii>, <Hotel de lux> sau <Omuleţul> lui Gopo, mai degrabă filmele premiate după 2000 sunt <accidente>”.

 

Deşi nu face parte din generaţia “expiraţilor”, Ioan Cărmăzan este cel mai îndârjit împotriva atitudinii “noului val”: “Cum să-l faci zdrenţe pe Daneliuc? Cine-l contestă şi de ce? Pentru că e mai profund decât ei? De fapt, pentru că el chiar e profund! Pentru că ştie să filmeze? Indiferent în ce zonă de expresie se situează Daneliuc, are un instinct cinematografic ieşit din comun. Păi, hai să luăm <Patul conjugal> - care a fost la Berlin şi n-a luat nimic – şi filmele premiate după 2000. Şi să chemăm cineaşti din toată lumea să le vizioneze. Care dintre ele credeţi că rezistă la comparaţie?... <Moartea domnului Lăzărescu>? <4, 3, 2…” Sau <Patul conjugal>?... Sau, auzi: Nicolaescu este un bou! Păi Nicolaescu a făcut, pe vremea lui Ceauşescu, 30 de filme pentru străinătate, printre care <Winetou> şi <Francois Villon>. Păi, dacă era bou, îl chemau ăia să facă filme acolo? Sau şi ăia erau boi? Nicolaescu a câştigat din străinătate un milion de dolari, reprezentând 25% din ce a primit statul român din filmele regizate de el. Mai poate face cineva asta? Mai poate aduce cineva un leu la buget din producţia de filme?... Dinozauri? Toţi îmbătrânim, dar în film e loc pentru toată lumea”.

 

Ioan Cărmăzan a scris de curând un raport “subiectiv” despre situaţia cinematografiei româneşti la nivelul anului 2010, în care face şi propuneri legislative. Raportul a ajuns la Kelemen Hunor, ministrul Culturii. Săptămâna trecută trebuia să aibă loc, la Comisia de Cultură a Senatului, o întâlnire între Sergiu Nicolaescu şi regizorii români, pentru discutarea acestor propuneri. N-a venit decât Ioan Cărmăzan. Ceilalţi, ori n-au vrut, ori n-au putut, ori nu i-a interesat. A mai fost şi Eugen Şerbănescu, directorul CNC. Evident, nu s-a întâmplat nimic. Iar Eugen Şerbănescu ne-a declarat că, din punctul său de vedere, nu există nici un conflict şi că cinematografia română traversează un moment de vârf al istoriei sale.

Taberele au rămas ca la început, dar problema “dinozaurilor” din cinematografie începe să se estompeze, cel puţin din perspectiva publicului. Lumea a început să se edifice asupra faptului că fără dinozauri nu pot exista şopârle.

 

I-am cerut, cum era şi firesc, noului ministru al Culturii, Kelemen Hunor, un punct de vedere privind cauzele, diagnosticul şi “tratamentul” situaţiei din lumea cinematografiei, a cărei instituţie reprezentativă (CNC) se află în subordinea sa:

“Pentru Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional cinematografia românească este o arie culturală importantă, din moment ce această artă a fost dintotdeauna un veritabil ambasador al României în afara ţării, laureat în nenumărate rânduri cu premii la cele mai prestigioase evenimente de gen.

În calitate de ministru, doresc stabilirea unui echilibru în cadrul instituţiei de profil, Centrul Naţional al Cinematografiei. Însă, în acest demers mă voi consulta în permanenţă cu breasla. În virtutea răspunderii pe care o am, voi contribui la stabilitatea instituţională.

 

Sarcina unui diagnostic revine în primul rând specialiştilor din domeniu, care au avut şi până acum o sumedenie de analize, comentarii şi dezbateri amănunţite despre toate problemele din interiorul breslei. În ceea ce mă priveşte, principala atribuţie a unui ministru este aceea de a face rost de bani. Din păcate, după cum ştiţi, bugetul nu ne permite foarte mult. Obiectivul meu este să readuc spre cultură şi, implicit, spre cinematografie, acel procent din veniturile Loteriei Naţionale şi ale operatorilor jocurilor de noroc, care era virat spre cultură în anii trecuţi. Situaţia cinematografiei mă preocupă în mod deosebit, cu atât mai mult cu cât filmul românesc este într-un punct de recunoaştere internaţională pe care ar trebui să-l fructificăm.

În vederea ieşirii din impas, prima măsură este desemnarea unui Consiliu de administraţie al CNC, un Consiliu reprezentativ pentru cinematografia românească. Cineaştii au lăsat la latitudinea ministrului luarea unei astfel de decizii. Aş fi preferat ca decizia să fi fost luată de cineaşti, dar, în această situaţie, îmi voi asuma răspunderea numirii Consiliului de administraţie, conform legii, în perioada imediat următoare”.