Pentru Sebastian Vlădescu, fost ministru de fi­nanţe liberal, actualmente neafiliat politic şi membru al cabinetului PD-L-UDMR, soluţia ie­şi­rii din criză este investiţia de stat în infra­struc­tură, finanţată prin împrumuturi. El re­cu­noaş­te, pe de altă parte, că această metodă nu reduce rata totală a şomajului din economie, ci doar o împie­dică să creas­că şi mai mult, conservând mai ales lo­cu­rile de muncă din companiile care beneficiază de contrac­te de achi­zi­ţii publice.

Aţi vorbit despre necesitatea implementării unui proiect de tip New Deal în România, similar celui demarat în SUA în timpul Marii Crize din anii ’30. Ce înseamnă asta?
Îmi place că faceţi referire la asta. Cuvântul deal are multe sensuri, prin­tre care şi acela de „înţelegere”. De asta avem nevoie, în primul rând, în România, de înţelegere. Tre­buie să înţelegem cu toţii în ce si­tuaţie ne aflăm - una de criză - şi ce măsuri sunt potrivite acestei situaţii. Trebuie să facem ajustările necesare, vizavi de anumite excese din trecut. Aceste excese trebuie corectate, iar co­recţia nu e plăcută, dar, dacă nu se face prin înţelegere între cei care im­pun măsurile şi cei care trebuie să le suporte, atunci avem o problemă structurală şi de implementare.

Cum se poate ajunge la o astfel de înţelegere?
Trebuie să găsim modalităţi de a le explica oamenilor că ceea ce fa­cem, deşi e neplăcut, este pentru bi­nele viitor. Ar trebui să înţelegem că, dacă nu muncim mai mult, nu avem cum să ieşim din criză. Asta nu înseamnă că românii nu muncesc. Mulţi români muncesc foarte mult. Românii trebuie să fie ajutaţi şi să înveţe să muncească mai eficient. Mulţi români stau mult la serviciu, dar nu evoluează, astfel încât să fie mai productivi şi mai eficienţi.

Proiectul New Deal din SUA a însemnat o implicare mai mare a statului în economie. Ce trebuie să facă statul în România?
Statul trebuie să compenseze zona în care a dispărut consumul. Consumul privat a fost un factor de creştere economică important în ultimii ani. Acum, consumul privat se ajustează, pentru că a fost excesiv, deci trebuie să-l compensăm cu consum guvernamental. Şi când spun consum guvernamental nu mă gân­desc la consum prin pensii şi salarii, ci la consum guvernamental care cre­ează venituri în viitor, adică la investiţii. Avem nevoie de investiţii solide în infrastructură, întrucât acestea creează locuri de muncă şi dau încredere oamenilor că, dacă undeva se ajustează negativ, există şi o ajustare pozitivă.

Totuşi, statisticile arată că nici politicile New Deal din anii ’30, dar nici programul de stimulare al administraţiei Obama nu au reuşit să rezolve problema şomajului. Ce intenţionaţi să faceţi pentru ca investiţiile publice să aibă cu adevărat efect pe piaţa muncii?
Din păcate, spaţiul bugetar pentru investiţii - subliniez, nu lichiditatea în sine, ci spaţiul bugetar - este foarte restrâns. Evident, investiţiile în infrastructură nu compensează toa­te pierderile de locuri de muncă generate de criză, dar pot să gene­re­ze o stabilizare a nivelului şomajului, pentru ca acesta să nu se ducă într-o zonă insuportabilă. Este vorba de o stopare a creşterii şomajului, mai ales în sectorul privat, prin in­vestiţii care creează locuri de muncă tot în sectorul privat, dar în alte zone ale acestuia, oricum în sectorul privat, nu în cel public. Avem nevoie de asta pentru că, ulterior, acest tip de investiţii atrage şi investiţiile private, dacă avem şosele, căi ferate, por­turi, şcoli şi spitale funcţionale. Niciodată nu se întâmplă minuni într-o singură zi, dar lipsa măsurilor sigur generează situaţii mult mai gra­ve. Deci măsurile trebuie luate pen­tru a menţine criza la un nivel suportabil şi pentru a pune bazele creşterii post-criză. Dacă România, după criză, nu va avea infrastructură, nu va mai fi o destinaţie principală de investiţii, în pofida avantajelor sale competitive, cum ar fi forţa de muncă relativ bine pregătită şi ieftină, terenurile ieftine pentru con­strucţii etc.

Guvernul a decis să garanteze creditele bancare de cofinanţare a fondurilor UE contractate de autorităţi locale, operatori de apă şi canalizare, precum şi de unităţi din învăţământ şi sănătate. Nu credeţi că, în acest fel, statul face concurenţă neloială sectorului privat, în acelaşi fel în care atrage cea mai mare parte a banilor din bănci, prin titluri de stat, în dauna creditului neguvernamental?
Nu, pentru că în acest moment lichiditatea de pe piaţa bancară este extrem de consistentă. Ultimele me­le discuţii cu băncile se refereau nu la lipsa de lichiditate, ci la desti­na­ţiile de plasament al lichidităţilor dis­ponibile. Aplecarea băncilor către primării şi consilii judeţene este foarte solidă şi nu trebuie să uităm că această lichiditate nu este blocată la nivelul autorităţilor locale, ea se duce la companiile contractoare. Prac­tic, noi atragem nişte bani, ofe­rim un multiplicator acestor bani, pentru că avem în spate fondurile europene, şi toate aceste resurse se duc spre economia reală, la companiile care efectuează lucrări şi prestează servicii. Deci, din punctul meu de vedere, este o susţinere a economiei reale, printr-o metodă care nu constituie ajutor de stat, pentru că nu mai putem să utilizăm metodele care ţin de ajutorul de stat. Pe de altă parte, scheme de garan­tare a creditelor pentru sectorul privat, respectiv pentru IMM-uri, deja exis­tă, fie pentru cofinanţarea fon­du­rilor europene, fie pentru in­vestiţii pur şi simplu. Aceste garanţii se dau fie prin Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii (FNGCIMM), fie prin Eximbank. Din acest punct de vedere, nu avem de ce să inventăm alte forme de stimulare, pentru că deja le avem, nu e o competiţie între cineva care e susţinut de stat şi cineva care nu e. Sunt susţi­nu­te şi comunităţile locale, sau operatorii de apă, sau universităţile, e sus­ţinut şi mediul privat.

Ce capacitate de garantare mai are statul român, în condiţiile în care mai multe întreprinderi şi instituţii de stat, printre care nou-înfiin­ţatele companii energetice, precum şi CNADNR, şi-au anunţat intenţia de a contracta anul acesta credite cu o va­loare cumulată de circa un miliard de euro, cu garanţia statului? S-a prelungit deja programul „Prima Casă”, a fost şi garanţia pentru Ford...
Există mai multe tipuri de ga­ran­ţii. Există garanţiile acordate în afara bugetului de stat, cum ar fi cele pentru „Prima Casă”, prin FNGCIMM, sau cea acordată Ford, care, deşi s-a dat prin Ministerul Finanţelor Publi­ce, este tot off budget. Pentru cei ca­re vor credite şi aplică pentru acest tip de garanţii off budget, atunci avem încă spaţiu, în plafonul de 12 miliarde de lei, pentru cine corespunde criteriilor şi regulilor de ga­rantare, care sunt reguli europene. Dar dacă cineva vrea o garanţie de stat propriu-zisă în acest moment, adică prin intermediul bugetului de stat, nu avem niciun spaţiu bugetar pentru aşa ceva, deci nu poate intra în discuţie. Pe de altă parte, Exim­bank-ul este bine finanţat, iar FNGCIMM nu a ridicat deloc problema cum că s-ar apropia de limita de garantare. În cazul în care limitele de garantare ale acestor instituţii vor fi atinse, atunci vom veni cu suplimentarea liniilor, pentru ca ele să poată funcţiona în continuare la parametri optimi.

Sunteţi mulţumit de activitatea Eximbank?
Aş vrea ca Eximbank-ul să fie mult mai activ decât a fost până acum.

În România, când vine vorba de consolidare fiscală, se vor­beşte doar despre îmbunătă­ţi­rea colectării veniturilor la buget şi despre reducerea cheltuielilor. Dar, de exemplu, în Polonia, guvernul a demarat un program masiv de privatizare a companiilor de stat prin listare la bursă, pentru a face rost de banii necesari reducerii deficitului bugetar. De ce nu face şi România acest lucru?
România a avut un program de privatizare, care a fost încetinit sau stopat în 2008 şi care nu s-a reluat în 2009 din cauza condiţiilor de piaţă, pentru că valoarea companiilor a scă­zut foarte mult. Şi există o emoţie solidă, aş putea spune, în a vinde ceva astăzi, după ce s-a vândut, comparativ, în 2007 şi 2008, la preţurile de atunci. Totuşi, din punctul meu de vedere, privatizarea este un su­biect de discuţie, pe care îl voi relua la un moment dat cu primul-minis­tru şi cu colegii mei din ministerele economice, pentru că este o sursă importantă de venituri bugetare. Eu personal susţin reluarea procesului de privatizare, în diferitele lui for­me, fie prin listare la bursă, fie prin vânzare cu parteneri strategici, în funcţie de ce metodă e mai potrivită pentru fiecare companie în parte.

V-aţi referit în mai multe rânduri la modificarea filosofiei fiscale în România şi la necesitatea de impozitare a unor zone slab sau deloc fiscalizate, fără însă să oferiţi detalii, astfel încât nu este clar dacă aţi vorbit doar despre un deziderat sau aveţi proiecte concrete de legislaţie fiscală. Să le luăm la rând. De exemplu, aţi vorbit despre impozitarea sectorului agricol...
Ţinând cont de sensibilitatea subiectului şi de reacţiile din ulti­mele zile, e un subiect pe care, temporar, prefer să nu-l abordăm, pentru că nu ştiu care vor fi inter­pr­e­tările. Ce vreau să reconfirm este că anul acesta sistemul de taxe şi im­po­zite va rămâne neschimbat, cu ex­cep­ţia introducerii impozitului forfetar, despre care am mai vorbit.

Impozitele pe proprietate...
Nu, deci nu discut ansamblul, în sine.

Ce aşteptări aveţi de la euro­bonduri? Credeţi că neliniştea cauzată de problemele Gre­ciei va afecta reuşita emisiunii?
În mod cert există nelinişte pe pieţe, cum la fel de cert este că pozi­ţia României, astăzi, este una solidă, care creează încredere investitorilor. Sunt convins că emisiunea de euro­bonduri va fi un succes.

Cât vă propuneţi să împrumutaţi?
Ne propunem să luăm între 500 de milioane de euro şi 1,5 miliarde de euro. Însă nu avem o ţintă fixă, va fi un arbitraj între costuri şi volume, care se va face chiar în ziua respectivă.

Dacă va fi mare cererea şi se va ajunge la suprasubscrierea emisiunii, cum s-a întâmplat în 2008, aveţi un plafon maxim?
Nu avem un plafon maxim. Şi, chiar dacă l-am avea, nu vi l-aş spune.

Când veţi începe turneul de promovare a euroobliga­ţiunilor?
Pe 8 martie.

Veţi include şi Atena printre capitalele vizitate?
Nu.

CITE{TE {I:

Mihai Şeitan: „Mizez pe sprijinul colegilor din PD-L”