Mici utopii
Dl deputat Tudor Chiua­riu, liberal de culoare, jurist de meserie şi, la un moment dat, chiar ministru al justi­ţiei, a propus un set de mo­di­ficări radicale ale sistemului politic românesc, printre ca­re şi desfiinţarea funcţiei de preşedinte al României. Jus­ti­ficarea (pe fond, corectă!) era că, odată ajuns „în func­ţie“, niciunul dintre candidaţii proveniţi dintr-un partid politic (singurii cu şanse de a ocupa fotoliul de la Co-troceni) nu se poate lepăda de atracţia (sau datoriile) faţă de partidul de sorginte şi, prin urmare, nu va putea fi, în mod real, independent sau echidistant politic.
Când, acum 20 de ani, Ion Iliescu a afirmat că vrem să construim o „democraţie o­riginală“, toată lumea a sărit cu gura pe el!
Şi, când privesc zilele de aur ale congreselor româ­neşti, îmi vine să pun şi eu o cărămidă la acest edificiu o­ri­ginal. Ce-ar fi dacă am desfiinţa partidele politice? Nu­mai avantaje! Mai întâi că le-am desfiinţa pe toate, aşa că nu ne-ar paşte primejdia, to-tal nedemocratică, a partidului unic. Apoi, în lipsă de partide, parlamentarii ar fi, şi ei, cu toţii, independenţi. I-am scuti pe bieţii oameni de chinul de a trăi sfâşiaţi în­tre da­toria de partid şi con­vin­ge­rile lor profunde (şi a­ces­tea, evident, foarte democratice). I-am alege pe toţi u­n­ino­mi­nal, fără redistri­bu­iri, şi şi-ar plăti fiecare, o­nest, propriile campanii. Cel mai însemnat avantaj ar fi însă acela că no-ţiunile de ma­­joritate parlamentară, de Putere şi Opo­zi-ţie şi-ar pier­de substanţa (a­dică situaţia care acum e „de facto“ ar de­veni „de jure“!). Şi câtă e­ner­gie s-ar econo­misi! Câţi nervi, cât timp şi câte discursuri! Câte talkshow-uri! Câte comentarii în ziare şi reviste!

„Brandul“ de partid
Să lăsăm însă utopiile (şi ironiile) să doarmă-n colb de cronici.
După Congresul PSD s-a întâmplat ceea ce era de aş­teptat. Spuneam, cu mult timp în urmă, că, dacă va câş­tiga Geoană, PSD se va scinda, iar dacă Geoană va pierde, partidul va rezista, chiar dacă, în primul mo­ment, mulţi membri, individual, vor părăsi barca pe­sedistă. Dezertările din partidul roşu nu sunt, deocamdată, majore. Plecarea lui Marian Sârbu este, poate, cea mai semnificativă pier­dere, pentru că acesta are ima­ginea unuia dintre puţi­nii specialişti autentici în domeniul muncii. În ceea ce-i priveşte însă pe ceilalţi parlamentari, niciunul dintre aceştia nu reprezintă, în sine sau prin conexiunile proprii, o idee de forţă, un cu­rent ideologic coerent, o en­titate charismatică, măcar. Nu vreau să spun că PSD este un partid perfect sau că Vic­tor Ponta este o alegere pro­videnţială, un „pescar de oa­meni“ demn de a fi urmat necondiţionat! Dimpotrivă! PSD (şi ca ansamblu, dar şi prin „compoziţia“ de cadre) are mari carenţe şi deficite de armonizare cu societatea ro­mânească. Nu vreau să spun că unii dintre cei ple­caţi sau dintre cei care vor mai pleca nu sunt persoane cât se poate de respectabile! Nici nu-i condamn că „au părăsit corabia la greu“! Nu e război, nu e situaţie de ur­genţă, fiecare om (şi politician) are dreptul să-şi caute propriul drum! Ceea ce vreau să spun este că orice organizaţie (şi, deci, şi partidele politice) este mai mult decât suma oamenilor care o compun. Acest plus, alcătuit din norme, coduri, cutume, inserţie socială, cultură organizaţională şi, nu în ultimul rând, „brand“, face ca, în ma­joritatea cazurilor, organiza­ţia să supravieţuiască „he­mo­ragiilor“, plecărilor masi­ve ale indivizilor din structură. Asta ar fi vestea bună pentru PSD. Vestea rea este că, în a­fa­ră de schimbarea la vârf, se întrevăd, deocamdată, prea puţine semne de revitalizare.
Noul partid „de stânga“, a­nunţat de Gabriel Oprea şi Eugen Nicolicea, nu arată a fi ceva semnificativ diferit de partidele actuale şi de PSD, în particular. De ce oa­re un ge-ne­ral în rezervă care afirmă răspicat că are con­vingeri po-litice de stânga a in­trat într-o guvernare decla­rat de dreapta? Poate doar ca să execute o diversiune din interiorul liniilor inamice! Ce legătură profundă, ce co-muniune de idealuri îi lea­gă pe nişte oameni atât de diferiţi ca Gabriel O­prea, Cris­tian Diaconescu, Şerban Mi­hăilescu, Eugen Ni­co­licea, Culiţă Tărâţă şi alţii? Mi se va răspunde: aceleaşi care i-au legat şi în PSD. Corect! Dar atunci de ce ar prefera electoratul să voteze copia, şi nu originalul?
Se spune că pe zona stân­gii este „loc pe eşichierul po­litic“. E o chestiune relativă. O personalitate charismatică şi/sau o mişcare coerentă şi activă se pot impune oriunde şi oricând, chiar şi pe o zonă doctrinară unde e „în-ghesuială“. Problema vi­ito­ru­lui nou partid este că, deocamdată, avem doar o colec­ţie de individualităţi. Noul partid s-ar putea să pro­voa-ce, pentru scurtă vreme, ceva emulaţie, dar nu va avea viitor dacă nu va apărea o „locomotivă“ politică veritabilă. Această locomotivă ar putea fi un om, dar ar putea fi, tot atât de bine, şi o idee! Însă, repet, deocamdată nu se vede nici una, nici alta!
De cealaltă parte, soarta PSD se va decide odată cu Con­gresul extraordinar pentru noul statut. Până atunci partidul nu va creşte şi e posibil ca şi la acel moment să mai existe nume notorii care să-l părăsească. Pro­blema rea­lă este că la ni­ve­lul elitelor partidului (şi si­tuaţia e similară şi la nivelul „independenţilor“) nu există o le­gătură reală cu electora­tul „de stân­ga“. Liderii sunt bo­gaţi, sau chiar extrem de bo­gaţi, preocupările lor reale sunt mai degrabă liberale, pre­gătirea ideologică e precară.
Singurul lider autentic de stânga, Ion Iliescu, îşi dă seama de acest lucru, dar, în afară de discurs, nu prea mai are ce face. Probabil că aş­teap­tă ca timpul să le rezolve pe toate. E drept, în timp, ne putem aştepta ca nivelul de trai al românilor să crească într-atât încât săracii Româ­niei să circule cu superlimu­zine şi să accepte ca un multimilionar să le reprezinte interesele, dar mă tem că e un orizont cam îndepărtat.
Dacă PSD îşi va schimba statutul, e posibil ca viitorul PSD să nu mai fie atât de rupt de „realitatea stângii“. Şi e posibil ca partidul să de­vină mai coerent.

O promisiune
Foarte discret se anunţă Congresul Partidului Con­ser­vator. Şi aici, problemele de adecvare la electorat sunt cele mai dificile. Candidatul principal la şefia partidului, după plecarea Danielei Po­pa, e tânărul, Daniel Cons­tan­tin. De altfel, tot Con­gresul pare să se ţină sub zodia în­tineririi. Ca imagine e spectaculos, ca promisiune e tentant! Tine­re­ţea, de fapt, în­tinerirea, va a­duce catego­ric un plus de vizibilitate u­nui partid care se află, acum, în­tr-o combinaţie mai puţin prielnică cu PSD-ul. E drept, alianţa cu social-de­mo­craţii le-a asigurat conservatorilor intrarea în Parla­ment şi, prin aceasta, un mi­nimum de pute­re/ influenţă politică. Pro­ble­me­le PSD pot însă să afecteze PC. Din acest punct de vedere, o conducere foar­te tânără şi o desprindere de PSD pot relansa un partid care să nu mai fie considerat al „Antenelor“, după cum de­clara Daniel Constantin.
Dar nu e numai atât! No­ua conducere va trebui să con­vingă publicul că are un proiect propriu, că vizează un electorat distinct şi că în­temeietorul partidului, Dan Voiculescu, va dobândi un rol de mentor, aşa cum au fost, fiecare în felul lui, Cor-neliu Coposu sau Ion Iliescu.
Sigur, tinereţea nu este, în sine, decât o promisiune. Dar, în afara lui Victor Ponta (şi el, destul de „rodat“), partidele nu se prea străduiesc să scoa­tă în faţă figuri proas­pete. Iar în 2012 electoratul va cere tocmai astfel de figuri!
Despre PD-L şi „băsescia­nism“, săptămâna viitoa­re.