Dezechilibrele între regiuni şi judeţe au fost mereu considerate o proble­mă care trebuie rezolvată în sensul egalizării. În practică, s-a dovedit că o ţară se dezvoltă rapid pe baza aglomeraţiilor urbane.
Moldova rămâne una dintre cele mai sărace re-giuni din Uniunea Euro­pea­nă, fiind devansată doar de o provincie bulgărească. Po­trivit ultimelor date Eurostat, PIB pe lo­cui­tor exprimat la paritatea puterii de cumpărare ajunge la numai 26% din media UE-27 în regiunea bulgară Severozapaden şi la 27% în Nord-Es­tul României (judeţele Vas­lui, Bo­to­şani, Suceava, Iaşi, Neamţ, Bacău) şi în alte două regiuni bulgăreşti (Se­ve­ren tsentralen şi Yuzhen tsentra­len). Şi, din păcate, în top 10 al celor mai sărace zone din UE se mai regă­sesc trei regiuni româneşti: Sud-Vest Ol­tenia (judeţele Dolj, Gorj, Mehe­dinţi, Olt, Vâlcea), Sud-Muntenia (ju­deţele Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Ia­lomi­ţa, Călăraşi, Giurgiu, Teleor­man) şi Sud-Est (judeţele Galaţi, Vran­cea, Brăila, Buzău, Constanţa, Tulcea) - unde PIB pe locuitor ajunge la o trei­me din media comunitară.
Iar în top 20 al sărăciei mai apar două regiuni româneşti: Nord-Vest (Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Mara­mu­reş, Satu-Mare, Sălaj) şi Centru (Braşov, Sibiu, Mureş, Alba, Har­ghi­ta, Covasna), unde PIB per capita se situează la 40%, respectiv 42% din me­dia europeană. Din cele 66 de re­giu­ni unde PIB pe locuitor se pla­sează sub 75% din media UE-27, 15 se află în Po­lonia, câte şapte în Grecia şi Ro­mâ­nia, câte şase în Bulgaria, Cehia şi Un­garia, câte patru în Italia şi Por­tu­galia, trei în Slovacia, două în Franţa (inclusiv departamentele de peste mări), câte una în Spania, Slovacia şi Marea Britanie, la care se adaugă Es­tonia, Letonia şi Lituania - ţări care sunt de mărimea unei regiuni din-tr-un stat mare.
Dar fireşte că, aşa cum există un pol al sărăciei, se poate vorbi şi de u­nul al bogăţiei dominat de Londra (334% din media UE), Luxemburg (275%), Bruxelles (221%), Hamburg (192%), Praga (172%), Île de France (169%), în gene­ral, aglomeraţii ur­ba­­ne. 41 de regiuni eu­ropene depăşesc 125% din PIB pe locuitor comunitar. No­uă sunt situate în Ger­ma­nia, câte cinci în Olanda şi Marea Britanie, pa­tru în Austria, câte trei în Spania şi Italia, câte două în Bel­gia şi Fin­landa, câte una în Cehia, Da­ne­mar­ca, Irlanda, Grecia, Franţa, Slovacia, Suedia şi Luxemburg.

Piaţă, nu industrializare forţată
Ne place sau nu, afirmaţia că PIB-ul pe locuitor se plasează în Ro­mânia la circa 6.000 de euro nu e toc­mai exactă. Şi asta nu neapărat pentru că împărţim la numărul ro­mâ­nilor un PIB nominal, care con­ţi­ne mai multă inflaţie decât oriunde în Europa, ci pentru că, de fapt, Bu­cu­reştiul produce per capita 13.000 de euro - mai mult decât în ţările bal­tice, Cehia, Ungaria, Polonia sau Slo­vacia -, în timp ce locuitorii din Mol­dova contribuie fiecare cu 4.000, ca-n ţările ex-sovietice.
Ce e de făcut? Să se repună pe ta­pet ideea echilibrării ofertei de lo­curi de muncă în toate zonele ţării ca să se atenueze polarizarea societă­ţii? Adică, dacă în Regiunea Nord-Est se vede că un sfert din populaţia ocupată lucrează în industrie şi 40% în agricultură, iar în Vest (judeţele Ti­mi­şoara, Arad, Hunedoara, Caraş-Se­verin) e exact pe dos, trebuie ca in­ves­tiţiile să fie direcţionate ca la or­din spre zonele sărace şi să vizeze ra­murile cu valoare adăugată mare?
Astfel a procedat Ceauşescu! A industrializat forţat zone care, după închiderea fabricilor ridicate în timpul comunismului, tot la agricultură s-au întors. În locul intervenţiei sta­tu­lui, mai bine am lăsa să se ocupe piaţa de asta. De pildă, dacă în Bu­cu­reşti ar fi concurenţă aprigă, între­prin­zătorii ar fi constrânşi să inves­tească în alte părţi ale ţării sau, de ce nu?, să „importe“ forţă de muncă de acolo. Dar dacă oamenii de afaceri aduc chinezi pentru a continua să plătească mai nimic pentru forţa de muncă, să ştiţi că nu s-a ajuns încă în faza în care competiţia dintre companii e câştigată de calificarea angajaţilor. Şi, sătui să tot aştepte concu­renţa adevărată, lucrătorii din Mol-do­va aleg Milano şi Barcelona în lo­cul Bucureştiului.
Apropo de Bucureşti, i se pot pu­ne multe în cârcă. Cum că dezvolta­rea sa ar fi nesănătoasă, fiindcă aici s-a concentrat cel mai amplu deficit co­­mercial susţinut de creditul de con­sum ori că imobilele s-au scum­pit cel mai puternic...
Orice se poate zice, doar că Bu­cu­reştiul nu e cea mai mare piaţă, nu. De-asta s-au repezit aici bancherii să împrumute, reţelele de magazine să investească şi constructorii să ridice clădiri. Pentru că, dacă montezi termopane la Darabani ori vinzi microcentrale de apartament la Dorohoi, îţi va trece pragul un client la şase luni.. În „city“-ul de pe Dâmboviţa se fac programări ca să vină meseriaşii cu montajul. Nici nu mai vorbim de piaţa IT sau de serviciile specializate! Într-o aglomeraţie urbană e altfel. Oricum ar fi, e mai multă concu­ren­ţă şi companiile sunt mai eficiente. Deci cum rămâne cu teza aceea cu dezvoltarea armonioasă pe întreg teritoriul patriei?!

Aglomeraţii urbane = dezvoltare
În fruntea investiţiilor străine pe lo­cuitor conduc estonienii şi un­gu­rii. În Estonia, primele zece oraşe concentrează 55% din populaţia ţării, ceea ce face să fi atras mai mulţi bani din străinătate decât Letonia (unde ponderea populaţiei oraşelor mai ră­sărite în total este de 53%) şi Lituania (43,5%). În Ungaria, primele zece a­şezări urbane înglobează 39% din lo­cuitorii ţării şi asta face să se bu­cure mai mult de atenţia între­prin­ză­tori­lor din afară în comparaţie cu Cehia (26%) sau  Slo­va­cia (24%).
La noi primele zece municipii - de la Bucureşti până la Brăila - deţin doar 20% din populaţia ţării. Suntem mai aproape de ruşi (16,5%) decât ma­joritatea celor care au intrat în Uniunea Europeană în primul val. Poate că asta e cau­za pentru care s-au adunat mai mul­te investiţii ca la noi până şi pe cap de bulgar (vecinii de la Du­nă­re au 37% din populaţie în pri­mele zece oraşe).
Dacă extindem teoria din re­giu­­nea estică a continentului în spaţiul întregii Uniuni Europene, se poate ex­plica de ce sunt Lon­dra, Luxem­burg, Bru­xelles, Hamburg, Île de Fran­ce (unde se află Pa­risul), Stock­holm sau Viena cele mai bogate zo­ne ale UE. După cum vestitele aglome­rări urbane de pe coastele Statelor U­nite, din zona Marilor Lacuri ori din Golful Mexic reprezintă unul dintre motivele pentru care PIB-ul american (calculat la paritatea puterii de cumpărare) îl bate pe cel european, în ciuda faptului că, pe ansamblu, po­pulaţia SUA e mai re­dusă decât a UE. 
Şi putem merge mai departe cu ra­ţionamentul. Bucureştiul, cu 1,9 mi­lioane de locuitori, e primul după PIB. Urmează zona de Vest, cu Ti­mi­şoara - 307.000. Distanţa faţă de a­ceas­ta din urmă şi Regiunea Cen­tru şi Nord-Vest (cu multe orăşele de 200.000-300.000 de locuitori precum Cluj, Bra­şov, Oradea) e nesemnificativă. PIB-ul/locuitor din Sud-Est (un­de menţionăm Constanţa şi Galaţi, cu câte 300.000 de locuitori) e mai ma­­re decât cel din Regiunea Sud (un­­de doar Ploieştiul are peste 200.000 de locuitori). Şi chiar în Mol­dova, altfel se produce şi se vinde la Bacău (181.000 de locuitori), compa­ra­tiv cu al doilea mare judeţ al ţării - Suceava - unde populaţia e multă, dar slab concentrată. Teoria prezentată nu explică to­tul, fiindcă mai in­ter­vin şi corupţia, birocraţia, taxele, raportul salariaţi-pensionari sau sa­lariaţi direct-indirect productivi etc. Dar cert este că in­vestitorii sunt a­traşi de pieţe mari, unde îşi pot plasa cu uşurinţă măr­furile sau de unde îşi pot alege forţa de muncă...