România deţinea, la jumătatea anilor ’90, lanterna roşie a nivelului de trai în Europa. Salariul mediu era încă în jur de 100 de dolari pe lună, pieţele erau în bună parte strangulate, concurenţa era liberă potrivit legii, dar nu era liberă în realitate. Era deci limpede că nu puteam obţine încă o creştere economică sănătoasă. Pentru că nu ne puteam baza pe competitivitate. Până când nu aveau să fie reînnoite structurile economice, organizarea muncii şi sistemul intereselor, pentru societatea românească era preferabil să rişte mai degrabă recesiunea decât inflaţia.
În multe privinţe, noul timp al României, timpul tranziţiei de la plan la piaţă, ne surprinsese nepregătiţi. Fiindcă, iată, vechi reflexe ce mai supravieţuiau în noi continuau să ne influenţeze paşii. Ne era greu, mai ales, să depăşim principalul handicap al societăţii româneşti: dezorganizarea muncii. Deşi domesticiserăm mulţi dintre pomii sălbatici pe care i-am lăsat prea mult timp să crească haotic: inflaţie dramatică, crize valutare, depreciere nervoasă a leului, dobânzi explozive. Treptat, începuse să fie forţată ieşirea din capcanele trecutului. Opţiunea pentru convertibilitatea de cont curent a leului implica răspunsuri optime la provocările unei economii tot mai deschise. Practic, intraserăm în viitor, dar drumul se dovedise a fi lung. După multe ezitări, după multe eşecuri, începuserăm totuşi să punem în funcţiune un sistem integrat de pieţe libere.
Sigur, rămânerea în coada Europei la capitolul bunăstare nu era pentru români, în anii 1995-1996, o noutate, ca să se sperie şi să dea alarma. Ne obişnuiserăm să strângem cureaua. Populaţia, în mare parte, era obişnuită într-atât cu acest „perpetuum mobile“ al existenţei noastre, gestul ajunsese să li se pară multora atât de firesc, încât „uitau“ adeseori să gândească, să spere că ar putea trăi şi altfel.
Locul din zona „lanternei roşii“ părea hipnotizant. Deşi sărăcia îşi desfăşura încă „antenele“, revărsându-se peste zone întinse ale societăţii noastre, deşi deteriora standardul de viaţă, făcând să prolifereze corupţia şi degradarea morală, deşi din această cauză aveau loc grave răsturnări de valori, competenţa pierdea adeseori teren, aşa încât o bună parte a populaţiei ajunsese să nu mai dea doi bani nici pe muncă, nici pe învăţătură, nici pe cultură, ieşirea din această capcană nu a beneficiat de un efort generalizat.
Cum de căzuserăm noi în capcană? Principala vină era înscrisă în contul socialismului, cu acumulări masive în anii ’80. Se tot adunaseră presiuni inflaţioniste extrem de puternice. Situaţia era asemănătoare unui cazan cu aburi gata să facă explozie. Dar explozia întârzia să se producă. A fost ţinută în loc de un echilibru fragil între preţuri convenţionale şi retribuţii convenţionale. Nici unele, nici altele nu aveau vreo legătură cu realitatea e-conomică. Lucrurile ajunseseră într-un punct foarte grav: se acumulaseră la populaţie bani devalorizaţi, fără acoperire cu mărfuri şi servicii pe piaţă. Sărăcia făcuse acumulări masive, încurajată de neputinţele unui sistem economic lipsit de eficienţă. O sărăcie tot mai greu de suportat. Rafturile magazinelor se goleau. Penuria a făcut ca pe ambele pieţe - cea planificată şi cea „neagră“ - să circule mai mulţi bani decât mărfuri. Presiunea inflaţionistă creştea neîncetat. Criza de mărfuri şi preţurile false au dus cazanul inflaţiei în pragul exploziei. Dar la 1 noiembrie 1990 a fost ridicat capacul. Prin măsura liberalizării preţurilor. Inflaţia şi-a început galopul.
Ce şanse avea România? Atunci, în toamna lui ’90, presa scria că, după ce ţara a privit înapoi cu mânie, bine ar fi fost să le dea Dumnezeu românilor mintea care să-i ajute să privească înainte cu înţelepciune. Să înţeleagă ce-i trage înapoi, să vadă unde se află şi unde trebuie să ajungă, ce au de făcut, ce pot lua cu ei în bagajele pentru viitor.
Din nefericire, nu a putut fi depăşit principalul handicap al societăţii româneşti: dezorganizarea muncii. Când munca e înţelept organizată şi, pe deasupra, sprijinită de tehnologii ce-i ridică productivitatea şi eficienţa, ea produce valori adăugate de care oamenii, piaţa au nevoie. Iată condiţia ca munca să fi adus bunăstare! La noi însă, multă vreme, munca a fost organizată anapoda, în contrasens cu mersul lumii, cu nevoile oamenilor. În aceste condiţii, s-au risipit resurse. Şi, în loc de belşug, am cules sărăcie.
Nici atunci, în anii 1995-1996, o mare parte a societăţii noastre nu înţelesese că niciodată cantitatea de muncă - în sine - nu a avut însemnătate. Şi nici atunci nu avea. Cui i-ar fi folosit produse, de orice fel, dacă nu-şi găseau, pe piaţă, o nevoie şi un preţ bun?! Mai mult chiar: dacă pe piaţă nu s-ar fi ivit atât de mulţi cumpărători, care să poată plăti acest preţ bun, încât treaba în cauză să fie rentabilă, la ce bun să produci?
Nici mai târziu, de altfel, în anii 1997-1999, când se născuse visul terapiei de şoc, lucrurile nu şi-au aflat soluţionarea. Uneori economia a suferit doar şocul, fără terapie. În acelaşi timp, cele mai multe dintre măsurile economice nu şi-au probat mult timp eficienţa pe piaţa de consum. Nici structural şi nici calitativ (decât cu unele excepţii) piaţa de consum nu asigura oferta care să corespundă nevoilor populaţiei. Şi, mai cu seamă, eram încă departe de o piaţă normală, care să fie dominată de consumatori. Piaţa era dominată de marii producători. Ei înţeleseseră că pot să dicteze preţurile şi să comande piaţa.
Avântul economic sănătos, bazat pe eficienţă, devenise însă un obiectiv imediat. Dar nu exista decât o singură şansă: un nou stil de muncă, dominat de o bună organizare, productivitate şi performanţă.
